Istoria se repetă: demiterea mitropolitului Tihik și lecțiile trecutului
După înlăturarea de către Sinodul Bisericii Ortodoxe a Ciprului a mitropolitului Patmosului Tihik, au apărut deja multe publicații. Are sens să privim la cazuri similare din istorie pentru a înțelege sensul celor întâmplate.
Pe 22 mai 2025. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Ciprului, în cadrul unei ședințe extraordinare, a decis cu 10 voturi contra 6 să îl înlăture pe mitropolitul Patmosului, Tihik, de la catedra arhierească.
Conform informațiilor din mass-media, mitropolitului Tihik i s-a reproșat că submina autoritatea Întâistătătorului Bisericii Ciprului, arhiepiscopul Gheorghe, și astfel încălca unitatea canonică a Bisericii. De asemenea, s-a raportat că răbdarea conducerii Bisericii Ciprului s-a epuizat definitiv după ce Tihik a refuzat să primească în eparhia sa moaștele apostolului Pavel, care trebuiau aduse de un cardinal catolic. Despre aceasta s-au înțeles la vremea lor arhiepiscopul Hrisostom II, acum decedat, și papa Francisc.
De altfel, în istoria Bisericii, oferirea moaștelor și a altor artefacte (sau transferul lor temporar pentru venerare) a fost adesea folosită pentru rezolvarea altor probleme: politice, militare și așa mai departe. De exemplu, în secolul al IV-lea, pentru a ridica Constantinopolul ca noua capitală a imperiului, împăratul Constanțiu II (fiul lui Constantin cel Mare) a început să aducă acolo moaștele celor mai cunoscuți sfinți: Apostolului Andrei cel Întâi Chemat, Apostolului Timotei (ucenicul apostolului Pavel), Sfintei Marei Mucenițe Irina și așa mai departe.
În anul 1023, împăratul Roman III Arghiros a primit o parte din moaștele sfântului Gheorghe de la conducătorul armean al Edesei în schimbul sprijinului diplomatic și al confirmării puterii sale. În Evul Mediu, în Europa, moaștele (de cele mai multe ori false) erau folosite ca monedă pentru rezolvarea problemelor mari sau mici. În zilele noastre, o astfel de practică există și ea. De exemplu, pentru apropierea ecumenică cu Patriarhia Constantinopolului, în 2004, papa Ioan Paul al II-lea a transmis moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur, furate de cruciați în 1204. Iar la 1 iulie 2019, papa Francisc a transmis Patriarhului Bartolomeu o parte din moaștele sfântului apostol Petru.
Prin urmare, unul dintre motivele refuzului mitropolitului Tihik de a primi cardinalul catolic cu moaștele apostolului Pavel ar putea fi nu doar dorința de a nu se ruga împreună cu el, ceea ce este interzis de canoane, ci și dorința de a nu participa la o schemă condiționată: «moaște în schimbul apropierii ecumenice».
Este clar că pentru a fi înlăturat de la catedră trebuiau inventate și alte acuzații. Și iată că apar plângeri împotriva mitropolitului Tihik, cum că el nu ar permite în eparhia sa încheierea căsătoriilor între ortodocși și cei de altă credință, nu recunoaște botezul celor de altă credință, rebotează pe cei care vin la Ortodoxie din denominațiile protestante și așa mai departe.
Observăm că mitropolitului Tihik nu i s-a adus niciuna dintre acuzațiile care ar putea să-l compromită. Nu a fost acuzat nici de manipulări financiare, nici de legături vicioase, nici de dorința de putere sau ceva asemănător. Și acest lucru este foarte surprinzător. Nu se încearcă discreditarea sa, ci este acuzat direct că rămâne fidel regulilor canonice care nu au fost anulate. De exemplu, atât în trecut, cât și astăzi, unul dintre cele mai eficiente moduri de discreditare este folosirea femeilor corupte, care susțin că ar fi avut o relație cu o astfel de persoană. Iată doar câțiva sfinți care au fost supuși unei astfel de încercări:
· preacuviosul Martin al Ierusalimului(secolul al IV-lea)
· sfântul ierarh Martin Milostivul, episcop de Tours (secolul al IV-lea);
· preacuviosul Moise Etiopianul (secolul al IV-lea);
· preacuviosul Nifon Cipriotul (secolele IV–V);
· preacuviosul Simeon Stâlpnicul (secolul al V-lea);
· preacuviosul Ioan Colibașul (secolul al V-lea).
Un alt mod popular este acuzarea de abuzuri financiare și deturnări de fonduri. De exemplu, au fost supuși unor astfel de acuzații:
· sfântul Ioan Gură de Aur (secolele IV–V);
· sfântul Nichifor Mărturisitorul (secolele VIII–IX);
· sfântul Ambrozie de Milano (secolul al IV-lea);
· sfântul Grigorie Teologul (secolul al IV-lea).
Mai aproape de vremurile noastre, pot fi numiți sfinți care au fost acuzați de manipulări financiare de către autoritățile bisericești și laice. Iată câteva exemple:
· sfântul Arsenie Mațeevici, arhiepiscop de Rostov (†1772);
· cuviosul Paisie Velicikovski (†1794);
· sfântul Ioasaf de Belgorod (†1754);
· sfântul Tihon, patriarh al întregii Rusii (†1925);
· sfântul Luca (Voino-Iasenețki), arhiepiscop de Crimeea (†1961).
Motivele reale ale persecuției lor au fost lupta pentru putere, eliminarea celor nedoriți, invidia și așa mai departe. Dar pretextele formale au fost întotdeauna prezentate ca fiind ceva nedemn, necuviincios. Ceva care ar putea să-i compromită în ochii poporului bisericesc. Dar în cazul mitropolitului Tihik vedem cu totul altceva,
el este pedepsit tocmai pentru prea multă râvnă în respectarea canoanelor bisericești, prea fermă mărturisire a Ortodoxiei, prea activă afirmare a adevăratei credințe.
Este foarte neobișnuit. Pentru a ne convinge de acest lucru, vom prezenta câteva exemple suplimentare cu o analiză mai detaliată a acestor cazuri.
Sfântul Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan Gură de Aur (cca. 347–407), Arhiepiscop de Constantinopol, a fost unul dintre cei mai remarcabili predicatori și teologi ai Bisericii Creștine Prime. S-a născut în Antiohia și a primit o educație excelentă. În tinerețe, s-a dedicat unei vieți ascetice, după care a fost hirotonit preot și a devenit faimos ca un predicator remarcabil. În 397, după moartea Arhiepiscopului de Constantinopol Nectarie, a fost chemat în scaunul capitalei. Încă din primele zile ale slujirii sale, s-a comportat într-un mod care nu era obișnuit în acele vremuri. A renunțat la lux, a redus cheltuielile din curtea bisericii și a donat economiile în scopuri caritabile. A îndemnat la pocăință, a denunțat viciile morale ale clerului și mirenilor. În zelul său pastoral, nu s-a temut să spună adevărul chiar și celor puternici. Astfel, a intrat în conflict aprins cu Împărăteasa Eudoxia. Printre altele, s-a opus încercărilor Patriarhului Alexandriei, Teodor, de a stabili controlul asupra Scaunului Constantinopolului.
Toate acestea au dus la faptul că, în iulie 403, în suburbiile Calcedonului, într-o zonă numită Rufiniana, s-a ținut un sinod, cunoscut sub numele de „Sinodul Stejarului”. Acesta a fost convocat la inițiativa lui Teofil al Alexandriei și a susținătorilor săi. Ioan a refuzat să se prezinte la sinod, considerând componența acestuia părtinitoare și cerând o anchetă ecumenică. Sinodul l-a detronat pe Ioan Gură de Aur. Adevăratul motiv pentru aceasta a fost nemulțumirea curții imperiale, dar formal au fost aduse și alte acuzații împotriva sfântului, 29 în total. Iată câteva dintre ele:
· insultarea episcopului Macarie al Magneziei și violență împotriva slujitorului său;
· tratamentul crud aplicat călugărului Ioan, pe care Gură de Aur a ordonat să fie bătut și încătușat;
· vânzarea de proprietăți bisericești și marmură destinată împodobirii Bisericii Sfânta Anastasia;
· insultarea clerului;
· încălcarea canoanelor în timpul hirotonirii episcopilor;
· comportament nepotrivit, inclusiv acuzații de poftă și aroganță.
După cum putem vedea, acuzatorii s-au străduit să adune dovezi, deși false, dar totuși compromițătoare, împotriva sfântului și să-l prezinte într-o lumină nefavorabilă. Mai mult, „Sinodul de sub Stejar” l-a condamnat în unanimitate pe Sfântul Ioan și l-a condamnat la exil, iar împăratul Arcadie a aprobat-o imediat. Dar acest lucru nu era destinat să se adeverească, deoarece un cutremur a avut loc imediat la Constantinopol, iar împărăteasa Eudoxia a avut un avort spontan. Acest lucru a fost perceput ca un semn, iar Ioan a fost readus în catedră. Dar acest lucru nu a durat mult. În 404, Eudoxia și-a ridicat o statuie lângă catedrala Sfânta Sofia, iar Ioan a ținut o predică de denunțare pe această temă. Sinodul s-a întrunit din nou, l-a detronat din nou pe Ioan și l-a trimis în exil la Pițunda, unde a murit pe drum în 407.
Au încercat să-l denigreze pe Ioan Gură de Aur atribuindu-i crime pe care nu le-a comis și distorsionând sensul acelor acțiuni pe care le-a comis. Acuzațiile împotriva mitropolitului Tihic nu includ nimic care să arunce o umbră asupra evlaviei și loialității sale față de Biserică.
Sfântul Nichifor I Mărturisitorul
Sfântul Nichifor (cca. 758–828) a fost patriarhul Constantinopolului în timpul celei de-a doua perioade iconoclaste din Bizanț, sub împăratul Leon al V-lea Armeanul. A fost un teolog remarcabil și un apărător al cinstirii icoanelor. Nichifor s-a născut la Constantinopol în familia secretarului imperial Teodor, care a suferit pentru cinstirea icoanelor în timpul primei perioade iconoclaste sub împăratul Constantin al V-lea Copronimul și a murit în exil la Niceea. Nichifor a primit o educație bună și a deținut funcții înalte la curtea împărătesei Irina, participând la lucrările celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic din 787, la care cinstirea icoanelor a fost restabilită. După moartea Patriarhului Tarasie în 806, în pofida lipsei tunderii monahale, Nichifor a fost ales Patriarh al Constantinopolului, ceea ce a provocat nemulțumire în rândul călugărilor. În 813, împăratul Leon al V-lea Armeanul a urcat pe tronul Constantinopolului, iar a început a doua perioadă de iconoclasm. Leon al V-lea a încercat să anuleze decretele celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic și să restabilească politica iconoclastă. Patriarhul Nichifor, apărând cu fermitate învățătura ortodoxă, a refuzat să recunoască aceste schimbări. În 815, a fost convocat un sinod la care decretele celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic au fost abolite, iar Patriarhul Nichifor a fost detronat și exilat la mănăstirea Sfântul Teodor de pe malul Bosforului, unde și-a petrecut restul vieții și a murit în 828.
De fapt, Nichifor a fost condamnat pentru cinstirea icoanelor, dar formal i-au fost aduse și o serie de alte acuzații. De exemplu:
· ocuparea ilegală a tronului patriarhal;
· lipsă de încredere politică;
· propagandă antiguvernamentală;
· delapidarea fondurilor bisericești.
La prima vedere, poate părea că cazul lui Nichifor Mărturisitorul este similar cu ceea ce se întâmplă astăzi cu Mitropolitul Tihic; amândoi au suferit din cauza credincioșiei lor față de învățăturile Bisericii și sfintele canoane. Există însă o diferență semnificativă. În cazul Sfântului Nichifor, cinstirea icoanelor a fost declarată oficial erezie și, în consecință, cinstitorii de icoane au fost pedepsiți. Însă, în ceea ce-l privește pe Mitropolitul Tihic, nu s-a spus că a aderat la vreo erezie sau că regulile canonice pe care le-a respectat au fost incorecte. Nu, toate acestea sunt recunoscute ca parte a învățăturii și tradiției ortodoxe, dar, dintr-un anumit motiv, urmarea tuturor acestora este pedepsibilă prin depunerea din catedră. Și, din nou, vedem că nu au fost aduse acuzații împotriva Mitropolitului Tihic care să-i discrediteze onoarea și demnitatea.
Sfântul Ierarh Arsenie Mațeevici
Sfântul Arsenie s-a născut în 1697 în orașul Vladimir-Volânsk. După ce și-a primit educația la Academia Movileană din Kiev, a depus jurăminte monahale cu numele Arsenie și a început să slujească în eparhia Cernigov. Din 1730, a fost angajat în muncă misionară în Siberia. În 1741, a fost hirotonit episcop al Siberiei și Tobolskului, iar în 1742 a fost transferat în dieceza de Rostov.
În 1763, Împărăteasa Ecaterina a II-a a început o amplă reformă bisericească, care presupunea că Biserica va fi deposedată de majoritatea terenurilor și alte active economice. Numărul mănăstirilor și călugărilor urma să fie redus, iar cei care rămâneau urmau să fie finanțați din trezoreria statului, conform nivelurilor de personal aprobate de stat. Sfântul Arsenie a îndrăznit să-și exprime dezacordul ferm față de aceste reforme și a trimis un protest Sfântului Sinod. Nu numai că acest protest nu a fost susținut de Sinod, dar Sinodul l-a raportat și pe Arsenie Împărătesei. Ecaterina, la rândul ei, a ordonat ca Arsenie să fie adus în fața Sinodului „pentru interpretări perverse și scandaloase ale Sfintelor Scripturi și încălcarea păcii supușilor săi”.
În 1763, Arsenie a fost arestat. A fost interogat, judecat, deposedat de rangul preoțesc și trimis în exil la îndepărtata Mănăstire Ferapontov. Acolo, sfântul a murit în închisoare. În 1918, la Consiliul Local, a fost repus în demnitatea episcopală, iar în 2000, a fost canonizat ca sfânt martir. Nu au încercat să-l calomnieze sau să-l acuze de acte imorale, ci l-au acuzat de o serie de infracțiuni politice. De exemplu:
· insultă personală la adresa Împărătesei Ecaterina a II-a;
· interpretări perverse și scandaloase ale Sfintelor Scripturi cu scopul de a se opune puterii de stat;
· denaturarea textelor sfinte cu scopul de a justifica propria poziție politică;
· incitare la tulburări publice.
Cu alte cuvinte, toate acele proteste pe care episcopul Arsenie le-a exprimat în comunicarea cu diverse persoane și pentru care a citat Sfânta Scriptură, au fost interpretate în așa fel încât s-au transformat în insulte la adresa împărătesei și în incitare la rebeliune. Există o anumită asemănare cu cazul Mitropolitului Tihic, dar cu toate acestea, ierarhul cipriot nu a fost acuzat de nicio infracțiune politică. Poziția sa a fost considerată a submina autoritatea Întâistătătorului Bisericii Ciprului, Arhiepiscopului Gheorghe, dar cu același succes se poate acuza un episcop care respectă postul că subminează autoritatea colegilor săi episcopi, care nu sunt foarte stricți în această privință.
Concluzii
Din păcate, în istoria Bisericii există adesea cazuri în care clerici deosebit de zeloși, pioși și rugători sunt persecutați de colegii lor episcopi. Din păcate, se întâmplă adesea ca clericii, prinși în ceva imoral sau necuviincios, să scape nepedepsiți și să-și păstreze locurile de slujire prețuite. Ei sunt ajutați de capacitatea de a fi pe placul puterilor, de a-și linguși superiorii și de a urma cu ascultare politica actuală. Și invers, oamenii cu principii, credincioși sinceri, care duc o viață ascetică și au grijă de turma lui Hristos, se trezesc în dizgrație și sunt supuși represiunii.
Însă, după cum vedem, cazul mitropolitului Tihik are o trăsătură care nu este tipică represaliilor anterioare împotriva zeloților evlaviei și purității credinței. El este acuzat literalmente de această evlavie, fidelitate față de canoane și puritate a credinței. Și este acuzat că îl discreditează pe Arhiepiscopul Gheorghe și pe alți episcopi. O persoană fidelă învățăturii ortodoxe discreditează un ecumenist cu fidelitatea sa.
Este ca și cum ai învinovăți un om înțelept pentru că discreditează un prost cu înțelepciunea sa.
Dar există un alt sens în această situație. Sub ochii noștri, ei încearcă să prezinte însăși puritatea credinței ortodoxe ca pe ceva învechit, depășit, dăunător progresului ulterior. De fapt, scrisoarea Patriarhului Bartolomeu către Biserica Ciprului, prin care se cere luarea de măsuri împotriva lui Tihic, conține tocmai aceste formulări: că opiniile Mitropolitului de Patmos cu privire la problemele bisericești sunt „arhaice și complet depășite”.
Lipsa de dorință de a se ruga alături de reprezentanții învățăturilor eretice este prezentată ca obscurantism. Lipsa de dorință de a se apropia de catolici este prezentată ca o încălcare a unității Bisericii. Lipsa de dorință de a participa la curentul liberal este prezentată ca aroganță și trufie.
Acesta este probabil motivul pentru care mitropolitul Tihic nu este acuzat de acțiuni reprobabile, așa cum se întâmplă în exemplele istorice citate mai sus. Este necesar ca însăși credința ortodoxă (în puritatea și imuabilitatea ei) să devină ceva reprobabil în ochii oamenilor de rând. Atunci va fi posibil să se facă următorul pas.
În concluzie, aș dori să amintesc un episod din Evanghelie, când la procesul marelui preot evreu, unul dintre slujitori l-a lovit pe Hristos pentru că acesta i-ar fi răspuns marelui preot greșit. „Iisus i-a răspuns: Dacă am vorbit rău, dovedește ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (Ioan 18:23).
