Când conștiința țării este pusă pe pauză, sau De ce suferă dreptul?
Când primii creștini mureau pe arenele circului roman, mulți spectatori deveneau credincioși. Pentru că sângele martirilor – este sămânța Bisericii, conform cuvintelor lui Tertulian.
În ultimele câteva zile, am fost martori la imagini care, fără îndoială, vor intra în istoria bisericii. Cu toții am fost martori la un proces complet sălbatic asupra unui om care este vinovat doar de faptul că Îl iubește pe Dumnezeu, Biserica Sa și poporul Ei. Procesul asupra mitropolitului de Sviatogorsk Arsenie este, fără îndoială, o piatră de hotar istorică, care arată cu toată evidența că țara noastră este incurabil bolnavă.
Nu demult, Volodimir Zelenski a declarat că în Ucraina „Constituția a fost pusă pe pauză”. Da, atunci el a avut în vedere că conducerea țării este forțată să lucreze fără odihnă. Dar realitatea de astăzi a dat cuvintelor președintelui un sens ușor diferit.
De fapt, pe pauză au fost puse și calitățile morale ale unui număr mare de concetățeni de-ai noștri. Pe pauză a fost pusă conștiința. Altfel, cum se poate explica acea atitudine complet inumană față de mitropolitul Arsenie, pe care o observăm deja de un an și jumătate?
Se poate spune oare că tot ceea ce i se întâmplă provine exclusiv din anumite proceduri judiciare necesare? Nu. Toate acestea provin exclusiv din pauza pe care se află conștiința procurorilor, judecătorilor, reprezentanților SBU și a tuturor celor care le dau ordine. Nu îi condamnăm pe acești oameni – îi compătimim. Pentru că a trăi fără conștiință este ca și cum ai trăi fără ochi, fără capacitatea de a vedea lumina și de a distinge binele de rău.
Întrebarea este alta: de ce Dumnezeu permite să se întâmple toate acestea? De ce suferă nevinovatul, iar Atotputernicul Dumnezeu nu intervine? La această întrebare vom încerca să răspundem mai jos.
Dar să începem cu începutul. Pe 3 noiembrie, instanța a luat decizia de a-l plasa pe mitropolitul de Sviatogorsk Arsenie în arest pentru 38 de zile. Observați că în momentul în care judecătorul a anunțat decizia, lângă ea stăteau două tinere angajate ale instanței, cărora le era clar rușine să privească în ochii lui vlădica Arsenie și ai oamenilor aflați în spatele său. Aceste două fete nu doar că înțeleg că se întâmplă un abuz administrativ, dar parcă simt că sub ochii lor se rupe nu doar soarta unui om, ci și conștiința societății noastre.
Multora li se pare că toate acestea sunt doar o altă poveste juridică, un alt proces politic, un alt episod în lupta nesfârșită a necredincioșilor împotriva credincioșilor. Dar pentru Biserică – acesta este momentul adevărului. Momentul în care nu este suficient să-ți dovedești nevinovăția în fața justiției – trebuie să rămâi creștin în ochii lui Dumnezeu.
Și la tot ce se întâmplă, mitropolitul Arsenie răspunde simplu: „Am rămas cu Dumnezeu și cu conștiința curată. Aceasta este principala noastră victorie”.
Da, cuiva cuvintele lui pot părea prea banale, nu atât de puternice pe cât ar dori. Dar, de fapt, într-o frază simplă, vlădica a exprimat formula libertății creștine: în exterior – pierdem, dar în interior – suntem absolut liberi. Biserica noastră cunoaște foarte bine această stare. Pentru că apare aproape întotdeauna când logica umană se rupe în fața logicii divine.
Procesul de care se temea conștiința
Reamintim că pe 28 octombrie 2025, autoritățile l-au eliberat pe mitropolitul Arsenie pe cauțiune și imediat – l-au arestat din nou. Pe 30 octombrie a început ședința de judecată pentru alegerea măsurii preventive pentru vlădică – deja într-un nou dosar. În acele înregistrări video care au ajuns ulterior pe internet, nu vedem mulți oameni cu mitropolitul Arsenie – doar vreo treizeci de persoane. Pe 3 noiembrie li s-au alăturat mitropolitul Zaporojie Luca și încă câțiva preoți și călugări. Fețele tuturor sunt obosite, dar, în același timp, fără disperare. Vlădica Arsenie, în pofida stării sale de sănătate și a situației în care se află, zâmbește, îi încurajează pe toți, nu se descurajează. Nimeni nu ține pancarte, nu rostește sloganuri zgomotoase. Toți înțeleg ce se întâmplă de fapt...
În înregistrarea video din instanță, vlădica spune: „Știți cât de greu este să auzi că ești dușmanul poporului ucrainean – de la reprezentanții acestui popor? Eu pentru poporul ucrainean am trăit și trăiesc...”
Și într-adevăr, martorii oculari mărturisesc că din 2015 Lavra Sviatogorsk, al cărei stareț este mitropolitul Arsenie, a hrănit și hrănește mii de refugiați și persoane strămutate forțat. Nu doar îi hrănește, ci le oferă și adăpost, ajutor medical și financiar. Adică, face pentru acești oameni tot ceea ce statul nu face pentru ei. Vlădica, fără exagerare, a trăit toți acești ani pentru poporul ucrainean. Dacă nu ar fi fost așa – ar fi plecat de mult din Ucraina, avea posibilitatea. Dar mitropolitul Arsenie a rămas, când era ușor să plece. Iar acum, când este acuzat că poate pleca, când plecarea este deja fizic imposibilă din cauza problemelor cardiace, iar țara este înconjurată de sârmă ghimpată, drone și puncte de control, – toate acestea par extrem de cinice.
Vlădica indică instanței absurditatea acuzațiilor: „Se spune că pot distruge documente – dar toate au fost deja confiscate. Martorii – angajați ai serviciilor speciale, care chiar au încurcat datele predicii”.
Și nu este amuzant, este un fel de teatru al absurdului...
Târziu seara, mitropolitului i se face rău. Tensiunea – 170 pe 110. A fost chemat ajutor medical, i s-a făcut o injecție și se întoarce în sală.
A doua zi tensiunea – 200 pe 110. Este dus la spital – nu au putut să nu-l ducă, pentru că ar fi putut muri chiar în sala de judecată. S-ar părea că ar trebui să existe măcar un pic de compasiune pentru un om care se simte cu adevărat rău? Ar trebui, da. Dar nu la acei oameni a căror conștiință este pe pauză.
Chiar de la tribunal, avocatul episcopului a relatat că reprezentanții SBU au cerut „să se facă tot ce pot pentru ca episcopul să se ridice din nou în picioare și să se întoarcă în sala de judecată”.
Episcopul a fost literalmente dat afară din spital și băgat într-un scaun cu rotile, deoarece nu putea merge singur.
„Dumnezeu îmi este martor, de dragul turmei mele, care a venit aici să mă susțină, am rezistat cât am putut și nu am arătat că mă simt rău. Astăzi m-am simțit mai rău decât m-am simțit vreodată în viața mea. M-au dus pe o targă direct în patul meu din secție. Mi-au făcut o injecție puternică, o perfuzie și un sedativ. La spital, mi-au spus: «Nu te ridica sub nicio formă». Apoi au venit, mi-au notat numele și mi-au spus: «Vei face analize mâine dimineață...» Dar i-au spus doctorului: «Dacă îl internezi, vei fi concediat».” A alergat pe hol, țipând: «De ce am nevoie de asta? Luați-l imediat!»” „M-au scos din spital, din nou pe o targă, până la ușa mașinii. Targa s-a întors la spital și m-au pus în mașină. În pofida injecțiilor intravenoase și a celor fierbinți pe care le-am primit la spital, în acel moment tensiunea mea arterială era de 180 peste 100, iar pulsul era de 128. «M-au externat într-o stare «stabilă» și mi-au spus să mă duc în instanță», a spus Mitropolitul Arseni.
Niciun cuvânt de plângere. Niciun cuvânt de condamnare la adresa medicilor, a reprezentanților SBU sau a judecătorilor.
Procesul în sine continuă nu numai ziua, ci și noaptea. Mitropolitul Arseni nu își apără doar onoarea în instanță - el apără conștiința noastră. «Nu mă apăr pe mine. „Apăr binele pe care îl avem în Ucraina.”
În timpul procesului, el desenează într-un caiet o biserică, un călugăr și un înger. Și aceste desene sunt simbolice, deoarece arată că, chiar dacă trupul este închis, spiritul unei persoane, credința sa, este întotdeauna liberă.
Când judecătorul rostește cuvintele despre arestarea cuiva, credincioșii se prăbușesc, iar cineva strigă: „Rușine!” „Sângele episcopului este pe mâinile voastre!”
Dar episcopul însuși rămâne calm. Le mulțumește oamenilor. Îi consolează pe cei care ar trebui să-l consoleze. Și când ofițerii de poliție ies din hol să-l întâmpine, le spune încet, cu un zâmbet amabil: „Ei bine, haideți, băieți.”
Le face semn altora: „Dumnezeu să vă ajute, băieți.”
Unii dintre ei stau cu capetele plecate. De ce? Pentru că înțeleg că acest om este nevinovat. Pentru că ei, ca nimeni altcineva, pot vedea când suferă un criminal și când o persoană dreaptă. Și știm sigur că în adâncul fiecăruia dintre acești ofițeri de poliție există un sentiment care străbate orice zgomot de propagandă: conștiința. Este pur și simplu „în așteptare” astăzi.
Creștinii care „pierd”
Deci de ce nu intervine Dumnezeu? Pentru a răspunde la această întrebare, să ne amintim că lumea își imaginează întotdeauna puterea ca fiind capacitatea de a oprima, bate, aresta și condamna. Dar creștinismul funcționează pe o logică diferită. Această logică a fost explicată mai sus: deși păreau să piardă, creștinii au câștigat întotdeauna.
Când primii creștini au murit în arenele romane circuri, mulți spectatori au devenit credincioși. Pentru că sângele martirilor este sămânța Bisericii, așa cum spunea Tertulian. Adică nu înfrângere, ci predicare.
Când patruzeci de soldați stăteau goi într-un lac rece din Sebaste, unul dintre gardieni, văzând statornicia lor, și-a scos armura și a stat lângă ei. Cel care fusese torționar cu o clipă mai devreme a devenit mărturisitor.
Păgânii au venit la creștinii din închisoare și s-au convertit la Hristos prin suferința lor. Mucenicul Basilisc, care era condus la execuție, i-a consolat pe soldați, îndemnându-i să nu se teamă de ceea ce vor vedea. Mulți martiri le-au cerut călăilor să le îndeplinească ordinele - iar călăii înșiși au devenit creștini. Chiar și persecutorul Dioclețian a recunoscut un paradox pe care l-a găsit de neînțeles: execuția creștinilor naște noi creștini.
Astăzi, istoria se repetă din nou. Da, nimeni nu cere ca mitropolitul Arsenie să meargă la lacul înghețat. El nu este aruncat la animale sălbatice. Dar asta nu face ca suferința sa să fie mai puțin semnificativă. Pentru că mulți oameni, văzând că Biserica nu abandonează conștiința, nu o pune pe... ține, va veni într-o zi la Dumnezeu.
Poate că astfel va veni fi poate polițistul care și-a plecat privirea. Poate secretarul tribunalului. Poate un medic de ambulanță. Poate un coleg de celulă. Nu știm. Știm doar că mărturisirea nu necesită neapărat sânge, ci întotdeauna credință.
