Poziția și autoritatea Papei în Biserica Romano-Catolică

În legătură cu viitoarea sesiune cu ușile închise (Conclav - din latinescul *cum clave*, care înseamnă „sub cheie”) a colegiului cardinalilor din 7 mai 2025, care va alege noul Papă, publicăm o selecție de texte dogmatice și canonice fundamentale ale Bisericii Romano-Catolice referitoare la poziția și împuternicirile Papei, scrise de teologul și preotul grec Anastasios Gotsopoulos.

Textele de mai jos includ fragmente din:

a) decretele dogmatice ale Conciliului Vatican I din 1870 (Pastor aeternus) și ale Conciliului Vatican II din 1962-1965 (Lumen Gentium), b) canoanele relevante ale Codului de Drept Canonic din 1983 (Codex Iuris Canonici) și c) Catehismul oficial al Bisericii Catolice (1992).

Aceste documente definesc cu cea mai mare claritate poziția și puterile Papei în întreaga Biserică a lui Hristos (conform teologiei romano-catolice), așa că am decis să mă abțin de la a comenta aceste prevederi dogmatice și canonice extrem de importante. Tocmai am evidențiat câteva puncte cheie cu caractere aldine.

Acum câteva zile, concluziile lucrării mele privind poziția Episcopului Romei în actele și deciziile Sinoadelor Ecumenice au fost publicate pe site-ul UJO din Grecia. Cred că este interesant de examinat în ce măsură învățătura teologiei romano-catolice referitoare la poziția Papei de la Roma în Biserică, așa cum este consemnată în următoarele texte oficiale, se leagă de învățătura teologică și canonică generală a primului mileniu, când Roma era în comuniune cu Biserica lui Hristos.

Titlurile Papei

Conform documentelor Bisericii Romano-Catolice, Papei i se atribuie următoarele titluri și caracteristici:

Episcop al Romei, Pontif Roman, Pontif Suprem, Succesor al lui Petru, Succesor al fericitului Petru în primatul întregii Biserici, Vicar al lui Hristos, Reprezentant al lui Hristos, Păstor al întregii Biserici, Păstor Suprem al Bisericii, Păstor al întregii Biserici pământești, Semn și Slujitor al unității Bisericii universale, Cap al Bisericii, Temelie a unității, Temelie a unității atât a episcopilor, cât și a mulțimii credincioșilor, Început Veșnic, constant și vizibil, Primul Păstor și Învățător al tuturor credincioșilor, Judecător Suprem al credincioșilor, Autoritate Supremă de Învățătură, Autoritate Supremă și universală a Bisericii, Cap și Îndrumător al Colegiului Episcopilor. El are putere deplină, supremă și universală în Biserică, pe care o poate exercita în orice moment și fără impedimente.

Oricine citește titlurile menționate mai sus, date Papei de la Roma, și știe unde au condus acestea Biserica lui Dumnezeu, nu poate să nu fie îngrijorat, deoarece în ultimii ani o terminologie similară a apărut în Orientul nostru, manifestând deja consecințe tragice...

„Plenitudinea bisericească”: de la Hristos însuși sau de la Vicarium Christi?

Pentru a înțelege impasul eclesiologic în care este condusă Roma de doctrina primatului autorității papale, așa cum a fost reformulată în decretele Conciliului Vatican II, este suficient să observăm următoarele: în „Decretul despre ecumenism” (Unitatis Redintegratio), Conciliul Vatican II (1962-1965) recunoaște că Biserica Ortodoxă posedă plenitudinea riturilor Sfintelor Taine ale Harului Dumnezeesc, astfel încât să poată săvârși cu adevărat Tainele și în special Dumnezeiasca Euharistie, în timpul căreia Hristos Însuși este prezent și prin care Biserica este zidită și crește. Totuși, Congregația pentru Doctrina Credinței (Congregatio pro Doctrina Fidei) a Curiei Romane, în răspunsul său din 29 iunie 2007, aprobat și publicat de Papa Benedict al XVI-lea, consideră că, din moment ce Biserica Ortodoxă nu recunoaște autoritatea supremă a Papei și nu are comuniune cu acesta, aceasta suferă de o „deficiență ecleziologică”. Cu alte cuvinte, conform poziției Congregației pentru Doctrina Credinței, pentru existența „plenitudinii eclesiologice” nu este suficientă prezența reală a lui Hristos și comuniunea cu El în Dumnezeiasca Euharistie, ci este necesară și comuniunea cu Papa ca „Vicar al lui Hristos” (Vicarium Christi)!

Conciliul Vatican I (1870)

„Pastor aeternus”: Constitutio dogmatica prima de ecclesia Christi („Păstorul cel veșnic”: Prima lege dogmatică despre Biserica lui Hristos) (18 iulie 1870)

Capitolul I

De apostolici primatus in beato Petro institutione (Despre stabilirea primatului apostolic și al autorității la Fericitul Petru)

Dacă cineva afirmă că Fericitul Apostol Petru nu a fost numit de Domnul Hristos să fie primul dintre toți Apostolii și capul vizibil al întregii Biserici, sau că el, fiind atât de venerat, nu a primit puterea supremă adevărată și permanentă în jurisdicție direct de la Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, să fie anatema.

Capitolul II

De perpetuitate primatus beati Petri in Romanis pontificibus. (Despre continuarea neîntreruptă a puterii supreme a preafericitului Petru printre Pontifii Romani).

Dacă cineva spune că Fericitul Petru nu a fost stabilit prin drept divin de Însuși Domnul Hristos, ca să aibă succesori neîntrerupți în autoritatea supremă asupra întregii Biserici, sau că Pontiful Roman nu este succesorul Fericitului Petru în aceeași autoritate supremă, să fie anatema.

Capitolul III

De vi et ratione primatus Romani Pontificis (Despre puterea și natura autorității supreme a Pontifului Roman)

Întrucât dreptul divin al suveranității apostolice îl pune pe Pontiful Roman în fruntea Bisericii, noi învățăm și proclamăm că el este judecătorul suprem al credincioșilor și că în toate chestiunile privind jurisdicția ecleziastică se poate face apel la judecata sa. Decizia Scaunului Apostolic, deasupra căruia nu există nicio autoritate, nu poate fi contestată de nimeni. Nimeni nu are dreptul să-i judece deciziile. Prin urmare, cei care susțin că deciziile sale pot fi atacate cu apel la Consiliul Ecumenic ca autoritate superioară Papei, se abat de la calea adevărului.

Dacă cineva susține că puterea Pontifului Roman este limitată la supraveghere și administrare și că nu are puterea deplină și supremă asupra întregii Biserici, nu numai în ceea ce privește credința și morala, ci și în ceea ce privește ordinea și administrarea întregii Biserici, sau chiar că el are doar partea cea mai importantă, dar nu plenitudinea acestei puteri supreme, sau că puterea sa nu este permanentă (adică nu este delegată, ci inerentă funcției) asupra tuturor clericilor și credincioșilor, să fie anatema.

Capitolul IV

De Romani pontificis infallibili magisterio (Despre învățătura infailibilă a Pontifului Roman)

Pontiful Roman, atunci când vorbește ex cathedra, adică atunci când, în exercitarea funcției sale de păstor și învățător al tuturor creștinilor, stabilește, invocând autoritatea sa apostolică supremă, că un adevăr referitor la credință sau la morală trebuie primit de întreaga Biserică, se bucură, cu sprijinul promis de Dumnezeu în persoana Sfântului Petru, de acea infailibilitate cu care Dumnezeu Mântuitorul  a înzestrat Biserica Sa în definirea adevărurilor referitoare la credință și morală. Prin urmare, astfel de definiții ale Pontifului Roman sunt infailibile în sine și nu prin consimțământul Bisericii.

Dacă cineva, Doamne ferește, s-ar prejudeca împotriva acestei ale noastre hotărâri, să fie anatema.

Conciliul Vatican II (1962-1965)

„Lumen Gentium” - „Lumina Națiunilor” „Constituția Dogmatică despre Biserică”

După cum Sfântul Petru și ceilalți Apostoli, după voia Domnului, formează un singur și indivizibil Colegiu Apostolic, tot așa Episcopul Romei, succesorul lui Petru, împreună cu Episcopii, succesorii Apostolilor, sunt uniți între ei. Orânduirea străveche, conform căreia Episcopii întregii lumi comunicau între ei și cu Episcopul Romei prin legăturile unității, iubirii și păcii, precum și convocarea Sinoadelor pentru decizia comună a celor mai importante probleme și adoptarea deciziilor după o discuție matură a multora, mărturisesc despre caracterul și natura colectivă a rânduirii episcopale, care este confirmată de Sinoadele Ecumenice convocate în secolele trecute. Acest lucru este demonstrat și de vechea tradiție de a chema mulți episcopi la hirotonirea unui nou episcop ales să slujească. Se devine membru al Corpului Episcopal prin hirotonire sacramentală și comuniune ierarhică cu Capul și membrii Colegiului.

Însă Colegiul, sau Corpul Episcopilor, nu are nicio putere decât dacă este în comuniune cu Episcopul Romei, succesorul lui Petru și capul Colegiului, întrucât puterea primatului asupra păstorilor și credincioșilor rămâne inviolabilă. Într-adevăr, Episcopul Romei, prin poziția sa de reprezentant al lui Hristos și păstor al întregii Biserici, are autoritate deplină, supremă și universală în Biserică, pe care o poate exercita oricând.

Însă ordinul Episcopilor, care succeda Colegiului Apostolilor în rolul său doctrinar și pastoral și în care Trupul Apostolic continuă, împreună cu Capul său, Episcopul Romei, și niciodată fără acest Cap, este și purtătorul autorității supreme și depline în Biserica universală, care, însă, nu poate fi exercitată fără consimțământul Episcopului Romei. Dumnezeu l-a acceptat doar pe Simon ca piatră și păzitor al cheilor Bisericii, numindu-l păstor al întregii Sale turme. Totuși, se știe că demnitatea dată lui Petru de a lega și dezlega în Biserică a fost dată și Colegiului Apostolilor, uniți cu Capul lor. Acest Colegiu, fiind alcătuit din mulți, exprimă diversitatea și universalitatea Poporului lui Dumnezeu, iar fiind adunat sub un singur Cap, exprimă unitatea turmei lui Hristos.

În ea, episcopii, respectând cu fidelitate Primatul și supremația Capului, își exercită puterea spre binele credincioșilor lor și chiar al întregii Biserici, în timp ce Duhul Sfânt întărește neîncetat structura și armonia sa organică. Autoritatea supremă a Colegiului asupra întregii Biserici este exercitată formal la Sinodul Ecumenic. Dar nu poate exista un Sinod Ecumenic decât dacă este aprobat sau cel puțin acceptat de succesorul lui Petru. Episcopul Romei are competența de a convoca aceste Concilii, de a le prezida și de a le aproba. Aceeași putere colectivă poate fi exercitată de Episcopii răspândiți în întreaga lume, împreună cu Papa, atunci când Întâlnitorul Colegiului îi cheamă la acțiune colectivă sau cel puțin recunoaște sau acceptă liber acțiunea comună a Episcopilor, astfel încât să se nască o acțiune colectivă autentică.

... Episcopul Romei, ca succesor al lui Petru, este începutul și temelia constantă și vizibilă a unității atât a episcopilor, cât și a mulțimii credincioșilor...

Prin Providența Divină, diversele Biserici întemeiate de Apostoli și succesorii lor în diferite locuri au format, în timp, diverse grupuri unite organic între ele. Păstrând nediminuat unitatea credinței și structura divină unică a Bisericii universale, aceste Biserici au propria lor rânduială ecleziastică, propriile lor obiceiuri liturgice, propria lor moștenire teologică și spirituală. Unele dintre ele, în special vechile Biserici Patriarhale, ca mame în credință, au dat naștere altor Biserici ca fiice ale lor, cu care rămân până în ziua de azi legate prin cele mai strânse legături de iubire în viața sacramentală și în respectul reciproc al drepturilor și îndatoririlor. Această diversitate a Bisericilor locale, care păstrează unitatea, arată mai clar catolicitatea Bisericii nedivizate. La fel, Sinoadele Ierarhiei de astăzi pot contribui în multe moduri rodnice la realizarea iubirii colective în aplicarea sa concretă.

... Delegarea îndatoririlor episcopale (missio canonica) către episcopi se poate face în conformitate cu obiceiurile canonice care nu au fost abolite de autoritatea supremă și universală a Bisericii, sau de legi stabilite de aceeași autoritate sau recunoscute de aceasta, sau direct de la Succesorul lui Petru. Dacă acesta se opune sau refuză comuniunea apostolică, episcopii nu pot fi admiși la exercitarea funcției lor.

25.... Însă această cinstire religioasă a voinței și a minții trebuie arătată în special față de învățătura autentică a Episcopului Romei, chiar și atunci când acesta nu vorbește ca autoritate supremă de învățătură (ex cathedra), astfel încât rolul său didactic cel mai important să fie recunoscut cu respect, iar judecățile sale să fie acceptate cu sinceritate, în conformitate cu opinia și intențiile sale, care devin cunoscute din tipul documentelor, din repetarea frecventă a aceleiași învățături și din modul în care este formulată.

Deși episcopii nu au individual privilegiul infailibilității, totuși, atunci când, răspândiți în întreaga lume, dar uniți în comuniune între ei și cu Succesorul lui Petru, în adevărata lor învățătură despre chestiuni de credință și morală, consideră în unanimitate o anumită opinie ca este definitivă, atunci ei proclamă în mod infailibil Învățătura lui Hristos. Acest lucru este și mai evident atunci când, reuniți la Sinodul Ecumenic, devin învățători și judecători în credință și morală pentru întreaga Biserică, iar deciziile lor trebuie acceptate cu ascultare de credință.

Această infailibilitate, cu care Dumnezeu Mântuitorul a vrut să înzestreze Biserica Sa în stabilirea doctrinei credinței și a moralei, se extinde până la depozitarul Revelației Divine, care trebuie păzită cu sârguință și interpretată cu fidelitate. Această infailibilitate o posedă Episcopul Romei, capul Colegiului Episcopilor, în virtutea funcției sale, atunci când, în calitate de prim păstor și învățător al tuturor credincioșilor, care îi întărește pe frații săi în credință (cf. Luca 22,32), proclamă printr-un act decisiv doctrina despre credință și morală. Prin urmare, definițiile sale, prin natura lor, și nu prin consimțământul Bisericii, sunt pe bună dreptate numite incontestabile, întrucât sunt făcute cu ajutorul Duhului Sfânt, pe care Hristos l-a făgăduit în persoana Sfântului Petru. Prin urmare, ele nu trebuie aprobate de alții și nu permit apelarea la un alt criteriu. Deoarece în acest caz Episcopul Romei proclamă doctrina nu ca o persoană privată, ci ca învățător suprem al Bisericii universale, înzestrat în mod special cu carisma infailibilității Bisericii, el interpretează și apără doctrina credinței catolice. Infailibilitatea promisă de Hristos Bisericii există și în Corpul Episcopilor atunci când aceștia, împreună cu Succesorul lui Petru, își exercită demnitatea supremă de învățătură.

Conciliul Vatican II (1962-1965)

„Orientalium Ecclesiarum” - „Biserici Răsăritene” „Decret asupra Bisericilor Catolice Răsăritene”

Notă: „Bisericile Catolice Răsăritene” sunt uniați. „Bisericile separate orientale” sunt Bisericile ortodoxe și cele precalcedoniene.

Aceste Biserici Locale, atât cele din Răsărit [=Uniați], cât și cele din Apus [R/Catolice], deși diferă parțial una de cealaltă prin așa-numitele tipuri liturgice, adică prin Sfânta Liturghie, prin rânduiala bisericească și prin moștenirea spirituală, sunt totuși încredințate în același mod conducerii pastorale a Episcopului Romei, care, conform voinței divine, îi succedă Apostolului Petru în primatul asupra întregii Biserici...

... Prin sintagma Patriarh Răsăritean [notă: Patriarhul Uniat] se înțelege un episcop care are jurisdicție asupra tuturor episcopilor, fără a-i exclude pe mitropoliți, clerul și poporul din întregul său district sau tip liturgic, conform canoanelor Dreptului Bisericesc și fără a aduce atingere primatului Episcopului Romei.

... Patriarhii [notă: Uniații] împreună cu sinoadele lor constituie cea mai înaltă instanță de apel în orice chestiune a patriarhatului... desigur, rămâne dreptul inalienabil al episcopului Romei de a interveni în fiecare caz.

Codex Iuris Canonici (1983)

(CIC: Codul de Drept Canonic)

Partea a doua: structura ierarhică a Bisericii Romano-Catolice

Secțiunea A: Autoritatea supremă a Bisericii

Capitolul 1: Pontiful Roman și Colegiul Episcopilor

CANONUL 330 După cum, prin voința Domnului, Sfântul Petru și ceilalți Apostoli formează un Colegiu unic, tot așa Pontiful Roman, succesorul lui Petru, și Episcopii, succesorii Apostolilor, sunt uniți între ei.

Articolul 1. Pontiful Roman

CANONUL 331

Episcopul Bisericii Romei, căruia îi rămâne funcția dată în mod unic de Dumnezeu lui Petru, primul dintre Apostoli, și care trebuie transmisă succesorilor săi, este capul Colegiului Episcopilor, Vicarul lui Hristos și Păstorul întregii Biserici pământești; de aceea el posedă în Biserică, în virtutea funcției sale, cea mai înaltă, deplină, directă și universală autoritate ordinară, pe care o poate exercita întotdeauna liber.

CANONUL 332

Pontiful Roman dobândește autoritatea deplină și supremă în Biserică prin acceptarea alegerii legitime odată cu consacrarea episcopală. Prin urmare, cel ales la marea preoție, care are deja rangul de episcop, dobândește această putere din momentul acceptării. Dacă cel ales nu are rang episcopal, trebuie să fie hirotonit imediat întru episcop.

CANONUL 333

Pontiful Roman, în virtutea funcției sale, nu numai că are autoritate asupra Bisericii universale, ci are și primatul autorității ordinare asupra tuturor Bisericilor locale și asociațiilor lor, prin intermediul căreia se întărește și, în același timp, se asigură autoritatea ordinară și imediată pe care Episcopii o au asupra Bisericilor locale încredințate grijii lor.

În exercitarea funcției sale de Păstor Suprem al Bisericii, Pontiful Roman este mereu în comuniune cu ceilalți Episcopi, precum și cu Biserica universală; are însă dreptul să stabilească, în conformitate cu necesitățile Bisericii, modul personal sau colectiv de exercitare a acestei funcții.

Nu poate exista apel sau contestație împotriva deciziei sau decretului Pontifului Roman.

CANONUL 334

În exercitarea funcției sale, Pontiful Roman este ajutat de episcopi, care pot colabora cu el în diverse moduri, unul dintre acestea fiind Sinodul Episcopilor. Este ajutat și de Părinții Cardinali și de alte persoane, precum și de diverse instituții, în funcție de necesitățile vremii; toate aceste persoane și instituții îndeplinesc în numele său și sub autoritatea sa lucrarea încredințată lor pentru binele tuturor Bisericilor, conform normelor stabilite de lege.

CANON 335

Când Scaunul Roman este vacant sau complet obstrucționat, nu se vor introduce schimbări în administrarea Bisericii universale; în acest caz trebuie respectate legile speciale emise pentru aceste circumstanțe.

Articolul 2. Colegiul Episcopilor

CANONUL 336

Colegiul Episcopilor, al cărui Cap este Suveranul Pontif și ai cărui membri sunt Episcopi în virtutea consacrării sacramentale și a comuniunii ierarhice dintre Cap și membrii Colegiului și în care continuă  trupul apostolic, este, de asemenea, împreună cu Capul său și niciodată fără acest Cap, subiectul autorității supreme și depline asupra Bisericii universale.

CANONUL 337

Colegiul Episcopilor își exercită autoritatea asupra Bisericii universale în mod oficial la Sinodul Ecumenic.

Ea exercită aceeași putere prin acțiunea comună a episcopilor răspândiți în întreaga lume, dacă o astfel de acțiune a fost propusă sau acceptată în mod liber de Pontiful Roman, astfel încât să devină un adevărat act colectiv.

Pontiful Roman este competent, conform necesităților Bisericii, să aleagă și să promoveze modalitățile în care Colegiul Episcopilor își va exercita în mod colectiv funcția față de Biserica universală.

Dacă se întâmplă ca Pontiful Roman să abdice de la funcția sa, pentru validitatea acesteia se cere ca abdicarea să fie făcută liber și anunțată în mod corespunzător, dar nu se cere ca ea să fie acceptată de cineva.

CANONUL 338

Pontiful Roman are competența exclusivă de a convoca Sinodul Ecumenic, de a-l prezida personal sau prin alții, precum și de a-i transfera locul, de a-l suspenda sau de a-l dizolva și de a-i confirma decretele.

Pontiful Roman însuși este, de asemenea, competent să determine problemele pe care Sinodul le va examina și să stabilească ordinea care va fi respectată în cadrul acestuia; Părinții participanți la sinod pot, cu aprobarea sa, să adauge și alte întrebări la cele propuse de Pontiful Roman.

CANONUL 339

Toți episcopii și numai ei, membri ai Colegiului Episcopal, au dreptul și datoria de a participa la Sinodul Ecumenic cu vot decisiv.

Anumite alte persoane care nu dețin rangul de episcop pot fi chemate la un Sinod Ecumenic de către cea mai înaltă autoritate a Bisericii, care este competentă să le stabilească rolul în cadrul Sinodului.

CANON 340

Dacă Scaunul Apostolic devine vacant în timpul Sinodului, acesta este întrerupt automat până când noul Suveran Pontif va dispune continuarea sau dizolvarea sa.

CANONUL 341

Decretele Sinodului Ecumenic nu au forță obligatorie decât dacă au fost aprobate de Pontiful Roman împreună cu Părinții participanți la Sinod, dacă au fost confirmate de acesta și dacă au fost publicate din ordinul său.

Pentru a avea forță obligatorie, decretele emise de Colegiul Episcopilor, atunci când acesta îndeplinește un act pur colectiv, conform unei alte proceduri propuse sau acceptate în mod liber de Pontiful Roman, necesită aceeași aprobare și promulgare.

Secțiunea B.Sinodul Episcopilor

CANONUL 342

Sinodul Episcopilor este o adunare de Episcopi care... se întrunesc la anumite momente pentru a întări strânsa uniune dintre Pontiful Roman și Episcopii înșiși și pentru a-l ajuta pe Pontiful Roman cu sfaturile lor...

CANONUL 344

Sinodul Episcopilor este supus direct autorității Pontifului Roman, care are dreptul:  

1° să convoace Sinodul ori de câte ori consideră oportun și să stabilească locul întrunirii.2° să aprobe alegerea membrilor care urmează să fie aleși în conformitate cu legislația specială și să numească alți membri. 3° să stabilească la momentul potrivit, conform legislației speciale și înainte de desfășurarea Sinodului, problemele care vor fi discutate.4° întocmirea unei ordine de zi.5° să prezideze Sinodul personal sau prin alții.6° să declare sfârșitul, să transfere locul, să suspende sau să dizolve Sinodul.

CANONUL 347

Când Pontiful Roman declară încheiată întrunirea Sinodului Episcopilor, încetează și îndatorirea impusă episcopilor și celorlalți membri în legătură cu acesta. În caz în care Scaunul Apostolic devine vacant după convocarea Sinodului sau în timpul convocării acestuia, întrunirea Sinodului se suspendă automat, la fel ca și îndatorirea membrilor săi în raport cu acesta, până când noul Pontif va dispune fie dizolvarea, fie continuarea sa.

Catehismul Bisericii Catolice

§ 834: „Bisericile locale sunt pe deplin catolice datorită comuniunii lor ecleziastice cu una dintre ele: Biserica Romei, care «prezidează în caritate».”

§ 838: „Cu cei care, grație Botezului lor, sunt onorați cu frumosul nume creștin, dar nu mărturisesc întreaga credință sau nu păstrează unitatea comuniunii sub succesorul Apostolului Petru, Biserica simte legături numeroase și variate” (LG 15). „Cei care cred în Hristos și au primit pe bună dreptate Botezul se află într-o anumită comuniune ecleziastică, deși nu perfectă, cu Biserica Catolică” (UR 3). În Bisericile Ortodoxe, această comuniune este atât de profundă, „încât suntem cu puțin mai departe de a realiza deplina comuniune ecleziastică, care ne-ar permite să săvârșim împreună Dumnezeiasca Euharistie a Domnului” (Paul al VI-lea, Discurs din 14.12.1975).

§ 881: „Această îndatorire pastorală a lui Petru și a celorlalți Apostoli aparține fundamentelor Bisericii și este continuată de episcopi sub Primatul Papei.”

§ 882: „Papa, Episcopul Romei și succesorul Apostolului Petru, «este principiul și fundamentul etern și vizibil al unității, unind atât episcopii între ei, cât și mulțimea credincioșilor» (LG 23). „Într-adevăr, Episcopul Romei, prin poziția sa de reprezentant al lui Hristos și păstor al întregii Biserici, are autoritate deplină, supremă și universală în Biserică, pe care o poate exercita întotdeauna liber” (LG 22).

§ 883: „Un colegiu sau un corp de episcopi nu are autoritate decât dacă este în comuniune cu Episcopul Romei ca și cap al său. Același colegiu «este, de asemenea, purtătorul autorității supreme și depline asupra Bisericii universale, care, însă, nu poate fi exercitată fără consimțământul Episcopului Romei» (LG 22).

§ 884: „Nu poate exista un Sinod Ecumenic decât dacă este aprobat sau cel puțin acceptat de succesorul lui Petru” (LG 22).

§ 891: „De această infailibilitate se bucură Episcopul Romei, capul Colegiului Episcopilor, în virtutea funcției sale, atunci când, în calitate de păstor suprem și învățător al tuturor credincioșilor, care își întărește frații în credință, proclamă printr-un act decisiv doctrina referitoare la credință și moravuri” (LG 25)... Această infailibilitate se extinde la aceleași dimensiuni ca și depozitarul Revelației Divine.”

§ 892: „Succesorii Apostolilor beneficiază și de sprijin divin atunci când aceștia predică în unitate cu succesorul Apostolului Petru și este acordat în special Episcopului Romei, păstorul întregii Biserici (LG 22).”

§ 936: „Domnul l-a făcut pe Apostolul Petru temelia vizibilă a Bisericii Sale. I-a înmânat cheile. Episcopul Bisericii Romei, succesorul Apostolului Petru, este «capul colegiului episcopal, reprezentantul lui Hristos și păstorul întregii Biserici pe pământ» (CIC 331).

§ 937: „Papa, prin instituire divină, are autoritate supremă, deplină, directă și universală pentru îngrijirea sufletelor” (CD 2).

§ 1369: „Împovărat de slujirea Apostolului Petru în Biserică, Papa este obligat la fiecare celebrare a Divinei Euharistii, în care este numit ca semn și slujitor al unității Bisericii universale”.