Despre mărturiile supranaturalității Luminei Sfinte

În fiecare an, în zilele Postului Mare și ale Săptămânii Patimilor, diavolul încearcă să ispitească credincioșii. Una dintre cele mai monotone provocări ale sale este negarea marei și unicii minuni al Focului Haric, care provine de la Mormântul lui Hristos în Ierusalim.

Cu toate că se străduiește, indiferent de metodele pe care le folosește, este imposibil să conteste minunea unică și recunoscută al Focului Haric. Cel mai de încredere martor al Focului Haric este însăși istoria. Există dovezi istorice indiscutabile din secolul IV până în zilele noastre care confirmă acest lucru.

Într-o publicație foarte interesantă a lui Haris Skarlakidis, inginer arhitect, intitulată „Focul Haric, miracolul coborârii Luminii Învierii la Mormântul lui Hristos” (Atena, ediția a 7-a, 2021), sunt înregistrate 85 de mărturii din secolele IV până la XVI, care atestă că în spațiul Sfântului Mormânt al Învierii, în fiecare an, cu ocazia sărbătorii Învierii Domnului, se petrece un miracol mare și diversificat al Focului Haric.

Îl numesc diversificat și variat, deoarece manifestările sale nu sunt univoce: în mod miraculos, se aprinde lampa centrală a Sfântului Mormânt, uneori lămpile din Biserica Învierii sau lumânările pe care le țin în mâini credincioșii.

Într-adevăr, înainte de construirea Sfântului Kouvouklion, când Mormântul Domnului era vizibil pentru toți credincioșii, iluminarea sa miraculoasă cu Focul Haric devenea imediat evidentă pentru toți. În plus, Focul Haric apare adesea în întreg spațiul Bisericii Învierii sub formă de fulgere sau ca sfere sau raze de lumină. Dar aceste manifestări minunate asemănătoare fulgerelor au avut loc în vremuri anterioare, când nu exista electricitate! În plus, cum poate cineva să explice prin legile fizicii faptul că Focul Haric, în primele minute ale apariției sale, luminează, dar nu arde? Vedem cum în fiecare an mulți credincioși își ating fețele (și unii cu barbă bogată!) de flacăra unei legături de 33 de lumânări aprinse de Focul Haric și nu se ard?

Dovezile istorice care confirmă marele Miracol al Focului Haric, la care se referă H. Skarlakidis în lucrarea sa menționată mai sus, provin nu doar de la creștini ortodocși sau neortodocși, ci și de la necredincioși musulmani, majoritatea dintre ei vorbind despre acest eveniment cu respect. De asemenea, este impresionantă originea națională a celor 85 de autori care atestă Focul Haric: francezi (17), englezi (9), greci bizantini (8), italieni (7), arabi musulmani (7), germani (6), etiopieni (5), armeni (5), ruși (4), perși (4), islandezi (3), copți egipteni (2), irakieni (chaldeeni) (2), cipriot, sirian, moldovean, belgian-flamand, austriac și elvețian!

Un martor indiscutabil al miracolului Focului Haric este coloana de la intrarea principală a Bisericii Învierii, care s-a crăpat atunci când, în 1579, autoritățile otomane nu au permis Patriarhului ortodox să intre în Biserică și au dat permisiune Patriarhului armean (monofizit). În momentul coborârii Focului Haric, acesta „a ieșit” din coloană și a aprins lămpile ortodocșilor, care erau închise afară din Biserică. Tunor, un musulman care a văzut miracolul, a mărturisit pe Hristos și a acceptat martiriul pentru numele Său.

Încheiem mențiunea noastră scurtă despre marele miracol al Focului Haric cu mărturia înțeleptului persan al-Biruni (973-1048), care a fost unul dintre cei mai mari savanți din toate timpurile, cu o operă scrisă care depășește 150 de tratate și acoperă toate domeniile cunoașterii. În lucrarea sa „Cronologia obiceiurilor antice” (an 1000 d.Hr.), păstrată în cinci manuscrise și publicată pentru prima dată în 1878, al-Biruni scrie:

„Despre Sâmbăta Învierii se povestește o istorie care uimește cercetătorul științelor naturale, iar cauza acesteia este imposibil de descoperit. Dacă nu ar fi fost consensul opozanților [miracolului] și ei nu ar fi raportat că l-au văzut cu ochii lor, și chiar învățați remarcabili și alți oameni nu ar fi scris despre aceasta în lucrările lor, nu s-ar putea avea nicio încredere. Am aflat despre aceasta din cărți și am auzit de la al-Faraj ibn Salih din Bagdad că în centrul Bisericii Învierii din Ierusalim este săpat în stâncă Mormântul lui Iisus, astfel încât este închis sub un cupolă. Deasupra se înalță o cupolă mai mare. Și în jurul stâncii sunt galerii. De acolo privesc musulmanii.

Creștinii și toți ceilalți care vin în acea zi la locul Mormântului se roagă și cheamă pe Dumnezeu Atotputernic de la amiază până seara. Vin de asemenea muedzinul moscheii, imamul principal al rugăciunii și emirul orașului, care se așază lângă Mormânt. Cu ei aduc lămpi pe care le pun acolo, când [Mormântul] este încă închis. Între timp, creștinii și-au stins deja lămpile și torțele și așteaptă să vadă focul alb pur, care aprinde lampa. Din acest foc se aprind lămpile în lăcașurile de cult și biserici. Apoi se face o comunicare scrisă califului [Bagdadului] despre momentul în care a coborât focul. După viteza venirii [focului] și dacă a fost aproape de amiază, se concluziona că anul va fi roditor. Dacă însă venirea se întârzie până seara și mai târziu, se concluziona că va fi neroditor.

Cine m-a informat îmi povestește că un anumit sultan a pus în locul fitilului un fir de cupru, pentru a nu se aprinde ca nu se întâmple acest [miracol]. Totuși, când focul a coborât, s-a aprins și cuprul. Venirea în această zi a acestui foc ceresc, care revine la un anumit timp și loc, devine un motiv pentru a rămâne tăcuți” (G. S. Strohmaier, Al-Biruni, In den Gaerten der Wissenschaft, Leipzig 1988, p. 125-126, în cartea lui Haris Skarlakidis „Focul Haric, miracolul coborârii Luminii Învierii la Mormântul lui Hristos”, Atena 72021, p. 61-62).