Ce înseamnă „a-ți lua crucea”?
De ce nu este suficientă disponibilitatea de a suferi? Analizăm diferența dintre smerenia aparentă și dorința reală de a suferi.
Prima parte a materialului poate fi citită aici
```html
Într-adevăr, cât de bine este pentru un creștin să accepte cu bună dispoziție și pace tot ceea ce i se întâmplă: toate evenimentele vieții, împrejurările exterioare, neplăcerile de la cei apropiați, necazurile, bolile și chiar moartea însăși.
Adesea, singurul și neschimbatul ajutor în această stare binecuvântată este încrederea sa fermă în Providența lui Dumnezeu, care se îngrijește în mod egal de fiecare fir de iarbă și de Biserica lui Dumnezeu, care are promisiunea că porțile iadului nu o vor birui.
Nimic în lume nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Iar necazurile permise de El se transformă ușor în binecuvântări pentru copiii blânzi și smeriți ai lui Dumnezeu, «căci toate lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, celor ce sunt chemați după planul Său» (Rom. 8:28).
Dar, pentru a nu ne amăgi iubirea de sine cu posibilitatea unei victorii ușoare, să ne amintim: condiția acestei victorii este să ne luăm și să ne purtăm crucea urmându-L pe Domnul.
Conștient, de bunăvoie, până la hotărârea de a-și pune viața pentru Credință – la aceasta se referă cuvintele Reginei Cerului: «Vreau să sufăr».
Pregătire sau dorință?
Dar ce anume ni se cere: dorința de a suferi sau pregătirea de a suferi?
Să presupunem că se cere doar pregătirea, și iată că omul se smerește în gânduri cu acordul de a suferi. Dar cum se va comporta când această smerenie va fi supusă unei încercări serioase?
Să ne amintim de tânărul evanghelic care, aparent, era gata să facă orice pentru Împărăția lui Dumnezeu. «Iisus i-a spus: dacă vrei să fii desăvârșit, du-te, vinde-ți averea și dă-o săracilor; și vei avea comoară în ceruri; și vino și urmează-Mă – tânărul a plecat întristat, pentru că avea multe averi» (Mt. 19:21-22).
O singură hotărâre nu a fost suficientă. Acum, pentru a trăi mai departe, va trebui fie să meargă la farisei, care îl vor liniști rapid, fie să se întoarcă cumva la Hristos. Dar cum, dacă Hristos i-a dat deja o poruncă, iar el nu vrea să o îndeplinească?
Porunca sună astfel: «lepădă-te de tine însuți, ia-ți crucea și urmează-Mă» (Mc. 8:34).
Ia-ți crucea – cu alte cuvinte, acceptă suferința. Și acest lucru nu se poate face doar în starea de pregătire, dacă nu știi să treci la dorință.
Pretinsa pregătire și incapacitatea de a dori vor împinge omul să se eschiveze, să caute alternative și compromisuri. În vremea noastră, pe fondul ispitelor bisericești, oamenii inteligenți inventează imediat modernismul, ecumenismul și altele asemenea.
«Merg la Roma să mă răstignesc din nou»
Cum se face că ierarhiei Bisericii prigonite, care se îngrijește de păstrarea bunurilor bisericești de la distrugere, Maica Domnului nu îi poruncește nimic altceva decât să se pună pe Sine ca exemplu: «Vreau să sufăr»?
Trebuie să credem că în două cuvinte Regina Cerului a spus exact ceea ce trebuia. Apostolul Petru a spus același lucru puțin mai pe larg: «Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, dacă cineva, gândindu-se la Dumnezeu, suportă necazuri, suferind pe nedrept. <…> Căci la aceasta ați fost chemați, pentru că și Hristos a suferit pentru noi, lăsându-ne un exemplu, ca să mergem pe urmele Lui» (1 Pet. 2:19-21).
Să ne amintim istoria: sfântul apostol Petru se afla la Roma când Nero a început persecuția creștinilor. Ucenicii l-au convins să părăsească Roma. Ieșind din oraș, pe vechea cale Appiană, apostolul l-a întâlnit pe Iisus Hristos. La întrebarea «Încotro mergi, Doamne?» («Quo vadis, Domine?»), Mântuitorul a spus: «Merg la Roma să mă răstignesc din nou».
După cum vedem, Domnul, într-o situație similară cu a noastră, nu a spus mai mult decât a spus Maica Domnului.
În aceste cuvinte – este spiritul Evangheliei.
Lui Petru nu i-au trebuit cuvinte în plus pentru a se întoarce la Roma și a urca pe cruce – Petru știa pentru ce își dă viața.
Mântuirea sfintelor sau mântuirea sufletului?
La ce ar trebui să fie îndreptată activitatea noastră în timpul persecuțiilor: la asumarea chemării noastre creștine sau la păstrarea bunurilor bisericești, despre care Domnul nu a poruncit nimic? Nu de aceea Dumnezeu permite uneori să fie jefuite, pentru că, preocupându-ne de cele exterioare, uităm de chemarea noastră?
Străduindu-ne să păstrăm valorile bisericești, putem suferi și în mod legitim.
Doar în principal trebuie să rămânem fideli: în dogmele credinței și în devotamentul față de Maica Biserică.
Râvnind pentru bisericile lui Dumnezeu, nu trebuie să ne abatem în spirit de la rugăciunea «Tatăl nostru». Trebuie să apărăm sfintele fără părtinire, fără iritare, fără a scandaliza pe nimeni, fără a judeca, ci predându-ne cu totul în mâinile Domnului, care a spus: «A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti…» (Evr. 10:30).
Dacă revenim încă o dată la conceptele de pregătire și dorință, trebuie să spunem că pregătirea se termină la poalele crucii, iar mâinile cu care creștinul își ia crucea se numesc – dorința de a suferi.
Pregătirea – este starea catehumenilor, iar de la cei credincioși se cere mai mult – capacitatea de a realiza această pregătire prin dorință, prin lepădarea sufletului lor cu patimile și poftele (cf. Gal. 5:24).
«Dă sânge și primește duh» – au exprimat simplu și scurt acest principiu spiritual sfinții părinți.
«În rai nu sunt cei nerăstigniți»
Dar ce se întâmplă dacă, fără a cunoaște calea mântuirii, începem să ne
