Rezerva de aur a Sfintei Familii: cum darurile magilor au salvat de la sărăcie

Suntem obișnuiți să percepem Crăciunul prin prisma unei estetici confortabile, aproape de basm. Ieslea, steaua, păstorii, regii misterioși în halate de brocart. În conștiința noastră, Darurile Magilor – aur, tămâie și smirnă – s-au transformat în simboluri frumoase: aur – pentru Rege, tămâie – pentru Dumnezeu, smirnă – pentru Omul care urmează să moară. Aceasta este o interpretare teologică corectă, dar adesea ne ascunde materia simplă și brută a istoriei.

Dacă ne mutăm pe Muntele Sfânt Athos, în mănăstirea Sfântului Pavel, și ni se va arăta, printr-o milă specială, un vechi chivot de argint, nu vom vedea simboluri. Vom vedea dovezi materiale. În penumbra de catifea a chivotului se află douăzeci și opt de plăci de aur. Acestea nu sunt monede și nici lingouri informale. Sunt bijuterii de cea mai înaltă măiestrie – pandantive triunghiulare, dreptunghiulare și trapezoidale, acoperite cu filigran fin. Ornamentul este complex și capricios, specialiștii ghicesc în el o școală persană sau babiloniană antică. La aceste plăci de aur sunt atașate, pe fire de argint, bile întunecate, asemănătoare cu măslinele. Este un amestec de două rășini prețioase – tămâie și smirnă.

Cel mai uimitor lucru la această relicvă – nu este strălucirea aurului, ci mirosul.

După douăzeci de secole, chimia rășinilor antice continuă să funcționeze. Când chivotul este deschis, încăperea se umple cu un parfum dens și complex, în care nu există nici o urmă de mucegai din depozitele muzeale. Așa miroase istoria însăși, care a supraviețuit înfloririi și căderii celor mai mari imperii ale umanității.

Economia planului divin

Privind aceste plăci de aur elegante, o persoană pragmatică va întreba: de ce erau necesare Pruncului Hristos? Dumnezeu nu are nevoie de aur, iar Sfânta Familie, trăind în modestie, probabil că nu avea nevoie de bijuterii persane pentru vanitate. Răspunsul nu se află în misticism, ci în economia dură a supraviețuirii.

În acea noapte, când magii au părăsit Betleemul, Iosif Logodnicul a avut un vis în care un Înger i-a poruncit: «Scoală-te, ia Pruncul și pe Mama Lui și fugi în Egipt» (Mt. 2:13). Gândiți-vă ce însemna asta pentru un simplu tâmplar. Egiptul – este o altă țară, o altă jurisdicție, o altă limbă. Este un drum lung, care necesită angajarea unei caravane sau cel puțin cumpărarea unor animale rezistente. Este necesitatea de a închiria locuințe într-o țară străină pe o perioadă nedeterminată, de a cumpăra mâncare, de a plăti taxe la granițe și, posibil, de a da mită paznicilor romani sau tâlharilor pentru siguranță.

O familie săracă de tâmplari din Galileea pur și simplu nu putea avea astfel de economii. Fuga în Egipt fără bani ar fi fost sortită eșecului – fie ar fi murit în deșert, fie ar fi devenit victime ale negustorilor de sclavi. Și aici vedem cum Providența Divină acționează prin materie.

Aurul magilor a devenit o pernă financiară de siguranță, pe care Domnul a trimis-o Sfintei Familii exact în momentul în care era vital necesară.

Aceleași douăzeci și opt de plăci – sunt restul acelui capital care a permis Fiului lui Dumnezeu și Mamei Sale să supraviețuiască în anii de emigrare. Putem presupune că aurul era mai mult și o parte din el a fost cheltuită pentru traiul într-o țară străină. Plăcile rămase au fost păstrate cu grijă de Maica Domnului toată viața nu ca un capital, ci ca o amintire a primei întâlniri a lui Hristos cu lumea păgână, care s-a plecat în fața Lui.

Odiseea prin ruinele imperiilor

Soarta ulterioară a Darurilor se citește ca un roman istoric plin de suspans. Obiectele materiale au tendința de a se pierde, de a fi topite sau de a dispărea în focul războaielor. Dar Darurile magilor au trecut prin «urechea acului» istoriei.

Conform tradiției, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu puțin timp înainte de Adormirea Sa, a transmis aceste relicve comunității din Ierusalim.

Acolo au fost păstrate câteva secole, transmise din generație în generație ca cea mai mare sfințenie. Situația s-a schimbat când creștinismul a devenit religia de stat a Romei. La începutul secolului al V-lea, sub împăratul Arcadie, fiul lui Teodosie cel Mare, Darurile au fost transferate solemn la Constantinopol.

Bizanțul știa să păstreze sfințeniile. Darurile au fost plasate în tezaurul catedralei Sfânta Sofia – principalul templu al Imperiului. Acolo au stat aproximativ opt sute de ani, trăind triumfurile împăraților și sinoadele ecumenice. Dar în 1204 a izbucnit catastrofa. Cruciații, uitând de cruce, au năvălit în Constantinopol, jefuind și profanând sfințeniile ortodoxe. În acest haos, bizantinii au reușit să facă ceva incredibil – să evacueze cele mai valoroase relicve, inclusiv Darurile, la Niceea.

Aproximativ șaizeci de ani Darurile au fost în exil, până când Mihail al VIII-lea Paleolog a recucerit Constantinopolul în 1261 și a readus sfințenia la Sfânta Sofia. Părea că s-au întors acasă pentru totdeauna. Dar în 1453 al Doilea Roma a căzut sub loviturile turcilor otomani. Mehmed Cuceritorul a intrat călare în catedrală și părea că urmele sfințeniilor creștine se vor pierde în haremurile și tezaurele sultanilor.

Diplomația prințesei sârbe

Salvarea a venit dintr-o parte neașteptată. Sultanul Murad al II-lea, tatăl cuceritorului Mehmed, era căsătorit cu fiica despotului sârb Gheorghe Brankovic – Mara (la botez Maria). Fiind soția sultanului, a rămas credincioasă creștinismului și s-a bucurat de un mare respect la curte. Ea nu era doar «una dintre soții», ci era diplomat și mama vitregă a viitorului sultan Mehmed al II-lea, care o numea «mama mea».

După căderea Constantinopolului, multe sfințenii din tezaurele bizantine jefuite au ajuns în mâinile Marei.

Ca creștină, ea a înțeles că tezaurul sultanului nu este locul pentru Darurile aduse lui Dumnezeu.

În jurul anului 1470, Mara a luat o decizie îndrăzneață. Ea a plecat la Athos, la mănăstirea Sfântului Pavel, care era