Diferența dintre Biserica euharistică și cea clericală
Biserica — nu este o instituție care trebuie să satisfacă «nevoile metafizice ale poporului». Este o adunare Euharistică, unde viața umană muritoare se transformă în viață nepieritoare.
Sărbătoarea Sfintei Treimi și Ziua Sfântului Duh le celebrăm ca Nașterea Bisericii, esența și sensul existenței căreia, din păcate, sunt uitate chiar și de cei care se prezintă ca garanți ai credinței. De aceea, astăzi aș dori să reamintesc despre semnificația originară a acestui concept.
După cum se știe, cuvântul «biserică» provine din grecescul «ekklesia», care înseamnă «adunarea aleșilor». Primii creștini au răspuns chemării lui Hristos, adresată lor, și s-au unit în Biserică. Trebuie să remarcăm că nu religia, construită pe niște principii noi, nu ideologia și nu doctrina i-au unit. Primele comunități creștine – sunt poporul adunat în jurul Euharistiei. Poporul cu care Dumnezeu a încheiat un Nou Legământ, pecetluit cu Sângele jertfelnic al Mielului lui Dumnezeu. A fi parte a acestui popor și membru al trupului Bisericii – înseamnă a accepta Noul Legământ, participând la frângerea pâinii și binecuvântarea potirului, adică la masa Euharistică.
Biserica – nu este o structură administrativă ierarhică, care se află în clădiri și birouri, ci, în primul rând, este manifestarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ în Tainele Ei.
Biserica — nu este o învățătură nouă, ci darul posibilității de reînnoire a vieții, pe care îl primim în Trupul și Sângele lui Hristos, în adevărata unitate a creatului și necreatului.
Cincizecimea nu este un eveniment din trecut. Este un proces continuu de reînnoire, care, odată început, nu se va mai termina niciodată. Reînnoirea vieții – nu este o îmbunătățire morală a omului, nu este o reabilitare juridică, ci este coborârea dătătoare de viață a Duhului Sfânt asupra naturii noastre umane.
Din păcate, oamenii adesea identifică Biserica cu clerul, adică cu preoțimea, separând pe cei care săvârșesc Tainele de ceilalți credincioși. De ce s-a întâmplat așa?
Să ne amintim istoria. Apostolii, întemeind primele comunități, alegeau dintre cei convertiți pe unul, cel mai experimentat, și prin punerea mâinilor îi transmiteau darul întâietății. Sarcina lui era să conducă adunarea Euharistică, adică să prezideze la Masă, să săvârșească botezul și să conducă viața spirituală a comunității. Acești președinți erau numiți episcopi (supraveghetori) sau prezbiteri (bătrâni). Acești doi termeni erau folosiți inițial ca sinonime. Mai târziu, denumirea de episcop a fost atribuită conducătorului comunității, iar în jurul lui s-a format un consiliu de prezbiteri. Acest lucru se datorează faptului că comunitatea creștea rapid și unui singur episcop îi era deja dificil să-și îndeplinească slujirea. De aceea, el delega prin punerea mâinilor prezbiterilor dreptul de a săvârși în numele său Euharistia în parohiile care făceau parte din această comunitate.
Viața Bisericii vechi era construită pe modelul familial. Președintele comunității era pentru creștini un tată, iar membrii comunității erau frați și surori unii pentru alții.
Odată cu plecarea generației apostolilor, s-a luat decizia ca un nou episcop să fie hirotonit de cel puțin trei alți episcopi. Hirotonia se săvârșea în timpul liturghiei. Și atunci a apărut întrebarea cine ar trebui să fie președintele unei astfel de adunări Euharistice? S-a decis că acesta ar trebui să fie episcopul celui mai mare oraș din regiune, care era numit mitropolie («oraș-mamă»). De aici și titlul suplimentar de mitropolit al episcopului mitropoliei.
Mitropolitului i se atribuiau deja unele funcții speciale. Pe lângă președinția la sinodul local, el era arbitru în rezolvarea disputelor și conflictelor dintre episcopi și prezbiteri. Însuși mitropolitul, împreună cu episcopii locali, constituiau un fel de analog al Sinodului Sfânt modern. Instituția mitropoliilor a cunoscut o dezvoltare după încheierea persecuțiilor și recunoașterea creștinismului ca religie oficială a Imperiului Roman. Până la sfârșitul secolului al V-lea, episcopii celor patru mari centre administrative și culturale ale imperiului (Roma, Constantinopol, Alexandria și Antiohia) au primit titlurile de Patriarhi și «primatul de onoare» față de ceilalți mitropoliți. În plus, mitropolitul Ierusalimului era, de asemenea, numit Patriarh datorită misiunii istorice speciale a acestui oraș. Astfel, s-a format pentarhia («cinci puteri») Patriarhilor, care a servit ca bază a vieții bisericești timp de o mie de ani.
Dar diferența în «onoare» și funcțiile administrative nu a afectat esența slujirii episcopale. Indiferent de importanța politică a episcopiei și a titlurilor, episcopul rămâne, în primul rând, conducătorul și «președintele» adunării Euharistice.
Orice sinod, local sau ecumenic, recunoștea egalitatea vocilor și opiniilor tuturor participanților săi, fără a face nicio diferență în acest sens între patriarhi, mitropoliți și episcopi simpli. Patriarhul Romei sau al Constantinopolului și episcopul celei mai mici regiuni se bucurau de același drept de vot, iar punctele lor de vedere aveau aceeași greutate.
Dar vremurile s-au schimbat. Ortodoxia a devenit religia oficială a imperiului, și acest lucru a adus schimbări în principiile de bază ale existenței Bisericii. Ortodoxia a început să absoarbă religiozitatea de masă și să se adapteze la noile condiții de viață. În locul titlurilor de episcopi și prezbiteri, au început să fie folosite noi denumiri preoțești «arhierei» și «ierei», s-a format o structură administrativă ierarhică complexă, au fost introduse funcții și titluri care nu aveau nicio legătură cu originea euharistică a slujirilor bisericești.
Însuși serviciul divin a început să copieze fastul ceremonialului imperial bizantin, începând cu veșmintele și terminând cu măreția însăși a rânduielii. Clericii au început să imite funcționarii imperiali în forma adresărilor oficiale. Se stabilesc măreții solemne în conformitate cu rangul titlului bisericesc: «Înaltpreasfinția Voastră», «sfințenie», «fericire», «preacuvioșie» etc. Apare un sistem de recompense și încurajări bisericești.
Prima simplitate și puritate evanghelică creștină se dizolvă treptat în noua realitate bisericească imperială.
Paralel cu aceasta, în mod firesc, încep disputele pentru întâietate între episcopi și eparhii, certurile între «tronurile celebre». Se ridică preten
