Diferența dintre Biserica euharistică și cea clericală
Biserica — nu este o instituție care trebuie să satisfacă «nevoile metafizice ale poporului». Este o adunare Euharistică, unde viața umană muritoare se transformă în viață nepieritoare.
Sărbătoarea Sfintei Treimi și Ziua Sfântului Duh le celebrăm ca Nașterea Bisericii, esența și sensul existenței căreia, din păcate, sunt uitate chiar și de cei care se prezintă ca garanți ai credinței. De aceea, astăzi aș dori să reamintesc despre semnificația originară a acestui concept.
După cum se știe, cuvântul «biserică» provine din grecescul «ekklesia», care înseamnă «adunarea aleșilor». Primii creștini au răspuns chemării lui Hristos, adresată lor, și s-au unit în Biserică. Trebuie să remarcăm că nu religia, construită pe niște principii noi, nu ideologia și nu doctrina i-au unit. Primele comunități creștine – sunt poporul adunat în jurul Euharistiei. Poporul cu care Dumnezeu a încheiat un Nou Legământ, pecetluit cu Sângele jertfelnic al Mielului lui Dumnezeu. A fi parte a acestui popor și membru al trupului Bisericii – înseamnă a accepta Noul Legământ, participând la frângerea pâinii și binecuvântarea potirului, adică la masa Euharistică.
Biserica – nu este o structură administrativă ierarhică, care se află în clădiri și birouri, ci, în primul rând, este manifestarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ în Tainele Ei.
Biserica — nu este o învățătură nouă, ci darul posibilității de reînnoire a vieții, pe care îl primim în Trupul și Sângele lui Hristos, în adevărata unitate a creatului și necreatului.
Cincizecimea nu este un eveniment din trecut. Este un proces continuu de reînnoire, care, odată început, nu se va mai termina niciodată. Reînnoirea vieții – nu este o îmbunătățire morală a omului, nu este o reabilitare juridică, ci este coborârea dătătoare de viață a Duhului Sfânt asupra naturii noastre umane.
Din păcate, oamenii adesea identifică Biserica cu clerul, adică cu preoțimea, separând pe cei care săvârșesc Tainele de ceilalți credincioși. De ce s-a întâmplat așa?
Să ne amintim istoria. Apostolii, întemeind primele comunități, alegeau dintre cei convertiți pe unul, cel mai experimentat, și prin punerea mâinilor îi transmiteau darul întâietății. Sarcina lui era să conducă adunarea Euharistică, adică să prezideze la Masă, să săvârșească botezul și să conducă viața spirituală a comunității. Acești președinți erau numiți episcopi (supraveghetori) sau prezbiteri (bătrâni). Acești doi termeni erau folosiți inițial ca sinonime. Mai târziu, denumirea de episcop a fost atribuită conducătorului comunității, iar în jurul lui s-a format un consiliu de prezbiteri. Acest lucru se datorează faptului că comunitatea creștea rapid și unui singur episcop îi era deja dificil să-și îndeplinească slujirea. De aceea, el delega prin punerea mâinilor prezbiterilor dreptul de a săvârși în numele său Euharistia în parohiile care făceau parte din această comunitate.
Viața Bisericii vechi era construită pe modelul familial. Președintele comunității era pentru creștini un tată, iar membrii comunității erau frați și surori unii pentru alții.
Odată cu plecarea generației apostolilor, s-a luat decizia ca un nou episcop să fie hirotonit de cel puțin trei alți episcopi. Hirotonia se săvârșea în timpul liturghiei. Și atunci a apărut întrebarea cine ar trebui să fie președintele unei astfel de adunări Euharistice? S-a decis că acesta ar trebui să fie episcopul celui mai mare oraș din regiune, care era numit mitropolie («oraș-mamă»). De aici și titlul suplimentar de mitropolit al episcopului mitropoliei.
Mitropolitului i se atribuiau deja unele funcții speciale. Pe lângă președinția la sinodul local, el era arbitru în rezolvarea disputelor și conflictelor dintre episcopi și prezbiteri. Însuși mitropolitul, împreună cu episcopii locali, constituiau un fel de analog al Sinodului Sfânt modern. Instituția mitropoliilor a cunoscut o dezvoltare după încheierea persecuțiilor și recunoașterea creștinismului ca religie oficială a Imperiului Roman. Până la sfârșitul secolului al V-lea, episcopii celor patru mari centre administrative și culturale ale imperiului (Roma, Constantinopol, Alexandria și Antiohia) au primit titlurile de Patriarhi și «primatul de onoare» față de ceilalți mitropoliți. În plus, mitropolitul Ierusalimului era, de asemenea, numit Patriarh datorită misiunii istorice speciale a acestui oraș. Astfel, s-a format pentarhia («cinci puteri») Patriarhii, care au slugit ca bază a vieții bisericești timp de o mie de ani.
Dar diferența în «onoare» și funcțiile administrative nu a afectat esența slujirii episcopale. Indiferent de importanța politică a episcopiei și a titlurilor, episcopul rămâne, în primul rând, conducătorul și «președintele» adunării Euharistice.
Orice sinod, local sau ecumenic, recunoștea egalitatea vocilor și opiniilor tuturor participanților săi, fără a face nicio diferență în acest sens între patriarhi, mitropoliți și episcopi simpli. Patriarhul Romei sau al Constantinopolului și episcopul celei mai mici regiuni se bucurau de același drept de vot, iar punctele lor de vedere aveau aceeași greutate.
Dar vremurile s-au schimbat. Ortodoxia a devenit religia oficială a imperiului, și acest lucru a adus schimbări în principiile de bază ale existenței Bisericii. Ortodoxia a început să absoarbă religiozitatea de masă și să se adapteze la noile condiții de viață. În locul titlurilor de episcopi și prezbiteri, au început să fie folosite noi denumiri preoțești «arhierei» și «ierei», s-a format o structură administrativă ierarhică complexă, au fost introduse funcții și titluri care nu aveau nicio legătură cu originea euharistică a slujirilor bisericești.
Însuși serviciul divin a început să copieze fastul ceremonialului imperial bizantin, începând cu veșmintele și terminând cu măreția însăși a rânduielii. Clericii au început să imite funcționarii imperiali în forma adresărilor oficiale. Se stabilesc măreții solemne în conformitate cu rangul titlului bisericesc: «Înaltpreasfinția Voastră», «sfințenie», «fericire», «preacuvioșie» etc. Apare un sistem de recompense și încurajări bisericești.
Prima simplitate și puritate evanghelică creștină se dizolvă treptat în noua realitate bisericească imperială.
În paralel cu aceasta, destul de firesc, încep disputele privind primatul între episcopi și dieceze, discordia între „faimoasele scaune”. Se ridică capetele revendicărilor național-statale ale Bisericii, se intensifică ambițiile ierarhilor, care deja luptă deschis pentru putere și influență. Egalitatea clerului bisericesc dispare, apare o subordonare strictă, iar relațiile duhovnicești-familiale sunt înlocuite de o ordine disciplinară. Toate acestea au dus, în timp, la faptul că conceptul de Biserică a început să fie identificat cu administrația și clerul care slujește în cadrul acesteia, prin analogie cu alte structuri statale.
Apoi situația nu a făcut decât să se înrăutățească. Biserica s-a integrat din ce în ce mai mult în politică și în tot ceea ce era legat de ea. Și s-a ajuns la punctul în care, în Evul Mediu, Biserica Apuseană a primit dreptul nu numai la tortură și violență fizică, ci și la aplicarea pedepsei cu moartea. Biserica Răsăriteană ucidea, de regulă, cu mâinile puterii de stat. Toate acestea au dus la o distanță mai mare de înțelegerea a ceea ce este Biserica în esență. Și totuși, de-a lungul istoriei sale, a arătat cele mai mari exemple de sfințenie.
Scriem toate acestea nu pentru a condamna, ci dimpotrivă. Trebuie să înțelegem că toată această trup vremelinic a religiei istorice, în niciun fel legat de adevărul euharistic, nu a putut învinge Biserica lui Dumnezeu. Hristos ne-a avertizat dinainte că Biserica este o plasă unde cad atât binele, cât și răul. Este un câmp unde crește nu doar grâul, ci și neghina. Biserica nu poate fi judecată după eșecurile sale istorice sau după viața morală a membrilor săi. Nici nu trebuie să judecăm Biserica din punctul de vedere al producției sale morale sau al utilității sale istorice.
Biserica nu este o religie sau o instituție care trebuie să satisfacă „nevoile metafizice ale oamenilor”. Biserica este, mai presus de toate, o adunare euharistică în care viața umană muritoare este transformată în viață nemuritoare și incoruptibilă. Posibilitatea acestei transformări nu poate fi abolită de nevrednicia oamenilor, nici de păcatele mirenilor și ale clerului, nici de intrigile înalților oficiali bisericești. Cel mai mic aluat este suficient pentru a produce această transformare – membri ai Bisericii care participă în mod conștient la Euharistie. Biserica a fost, este și va fi în pofida a tot și în pofida tuturor lucrurilor. Pentru că Biserica este lucrarea Duhului Sfânt în poporul lui Dumnezeu. Nu omul, ci Hristos Însuși săvârșește fiecare Liturghie cu noi și în noi. Nu prin puterea noastră, ci prin harul lui Dumnezeu sunt transubstanțiate Sfintele Daruri.
Tăria Bisericii este cea mai evidentă în slăbiciunea, vulnerabilitatea ei, oricât de ciudat ni s-ar părea acest lucru. Atunci când este persecutată, urmărită, calomniată, abia atunci trăiește adevărata viață a lui Hristos persecutat de lume. Dar de îndată ce devine obiect de venerație din partea lumii, se transformă imediat într-o instituție de stat, iar clerul ei – în funcționari publici.
Dar chiar și atunci, în viața sa interioară, Biserica este liberă și nu depinde de nimeni altcineva decât de Dumnezeu. Biserica se manifestă, în primul rând, în viețile sfinților și martirilor care au preferat supraviețuirea individuală dăruirii de sine pentru Hristos. Principala expresie și manifestare a Bisericii și a Adevărului dăruit ei rămâne evenimentul Euharistiei, în care are loc transformarea vieții într-un dar de iubire și recunoștință față de Dumnezeu.
