Teologia bunătății: de ce sfinții compătimesc chiar și demonii?
Bunătatea – nu este etică, ci un drum către îndumnezeire. Analizăm învățăturile sfinților părinți: de ce iadul – este Dragostea respinsă și ce înseamnă «inima milostivă» conform lui Isaac Sirianul.
13 noiembrie – Ziua Mondială a Bunătății.
În ortodoxie, bunătatea, de regulă, nu este considerată un termen separat și autosuficient. Mai degrabă, este o proprietate a lui Dumnezeu ca sursă și ideal al bunătății. Bunătatea – este o proprietate inerentă a iubirii sau, mai bine spus, manifestarea ei.
În contextul învățăturii despre mântuire, principala sarcină pe care Dumnezeu ne-o propune să o rezolvăm – este abilitatea de a fi buni nu doar cu cei care sunt buni cu noi, ci și cu cei care ne fac rău.
«Este bine să faci bine prietenilor, și mai bine – celor nevoiași; dar cel mai bine – dușmanilor. Primul îl fac și păgânii, al doilea – cei care se supun legii divine, iar al treilea – cei care duc un mod de viață demn de cer». (Isidor Pelusiotul).
Nu etică, ci cale spre Îndumnezeire
Bunătatea în contextul credinței creștine nu este doar o acțiune etică, ci o condiție necesară pentru unirea cu Dumnezeu. Făcând bine, omul oferă posibilitatea iubirii divine să acționeze în el, iar aceasta, la rândul său, îl conduce spre Îndumnezeire.
Practica isihasmului leagă direct fapta bună de transformarea spirituală. Locul central al isihasmului este curățirea inimii spirituale ca centru al personalității umane, iar milostenia și compasiunea – sunt acele chei care deschid inima pentru har și elimină patimile egoismului și mândriei.
Doar o inimă bună este capabilă să se umple de lumina Taborului și să simtă dulceața prezenței divine.
Hristos, fiind iubirea și bunătatea întrupată, a arătat lumii această Lumină. Și când creștinul se aseamănă activ cu Hristos prin milostenie, el însuși devine «lumina lumii» (Mt. 5:14), adică purtător al strălucirii divine.
«Inima milostivă»: compasiune pentru întreaga creație
Actul de bunătate – nu este doar un ajutor social, ci un serviciu euharistic (de mulțumire) direct lui Hristos. Căci tot ceea ce am făcut pentru aproapele nostru, Mântuitorul o atribuie Lui personal (Mt. 25:40). Deoarece Biserica – este Trupul lui Hristos, bunătatea față de orice membru al ei (și față de orice om, ca imagine a lui Dumnezeu) întărește unitatea mistică a întregului Trup.
Textele isihaste ale Sfinților Părinți spun că omul, asemănat în bunătatea sa cu milostenia divină, o extinde nu doar asupra dușmanilor, ci chiar și asupra demonilor. Față de aceștia, un astfel de ascet simte o compasiune profundă.
«Ce este inima milostivă? – aprinderea inimii pentru întreaga creație, pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru demoni și pentru orice creatură» (Sfântul Isaac Sirul).
Aceasta nu este doar o milă emoțională, ci o unitate ontologică cu întreaga creație, care este cea mai înaltă manifestare a iubirii mistice. Acțiunea acestei teologii a bunătății în viața sfântului – este absența judecății și rugăciunea pentru toți, inclusiv pentru dușmani și pentru cei pe care lumea îi consideră incorigibili. Astfel, bunătatea sfinților este asemănătoare cu bunătatea Tatălui Ceresc iubitor, a cărui iubire pentru întreaga creație este infinită.
Umilința – fundamentul bunătății
Preacuviosul Macarie cel Mare învață că doar harul lui Dumnezeu ne poate face cu adevărat buni, nu dorința noastră. Și pentru aceasta este necesară, în primul rând, curățirea inimii, care începe cu post, rugăciune, nevoințe și munci trupești.
Fundamentul bunătății, la fel ca și al oricărei virtuți, – este umilința.
Creștinul nu trebuie să disprețuiască pe nimeni, să nu judece, să nu se dezguste de nimeni și să nu facă diferențe între oameni.
Aceasta este manifestarea practică a bunătății și iubirii universale, care nu împarte oamenii în demni și nedemni. În același timp, așa cum învață preacuviosul Macarie, trebuie să rămânem mereu în rugăciune, pentru ca harul ca foc ceresc să hrănească iubirea și umilința minții.
Paradox: Iadul – este chinul Iubirii respinse
Potrivit gândirii Sfinților Părinți, bunătatea se manifestă nu doar și, poate, nu atât în fapte, cât în starea interioară a sufletului.
Bunătatea autentică – nu este un comportament moral, ci rezultatul experienței mistice de unire cu Dumnezeu, Care este Iubire.
Omul care a atins această stare nu poate să nu compătimească, deoarece inima sa a devenit un instrument al milosteniei divine.
Experiența mistică a sfinților nu neagă dreptatea lui Dumnezeu. Dar ea spune că iubirea și bunătatea sunt proprietățile supreme și definitorii ale lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu – este manifestarea iubirii Sale, îndreptată spre corectare, nu spre răzbunare. Aceasta înseamnă că și noi trebuie să eliminăm din inimile noastre orice gânduri de răzbunare sau judecată.
Concentrarea pe propria lucrare interioară și rugăciunea pentru cei care aduc răul în această lume – iată calea bunătății pe care ne-o propune învățătura Sfinților Părinți.
Preacuviosul Isaac Sirul scrie că chiar și în chinurile iadului nu există nici răzbunarea lui Dumnezeu, nici judecata lui Dumnezeu, ci doar suferința din cauza Iubirii neasumate și respinse. În aceasta constă ceea ce percepem ca un paradox. Bunătatea lui Dumnezeu este atât de cuprinzătoare, încât chiar și respingerea acestei bunătăți devine cauza suferinței.
Această idee reinterpretează complet conceptul de pedeapsă, care este acum predat în școlile teologice. Păcătoșii suferă în iad nu pentru că sunt pedepsiți de Domnul, ci pentru că sunt incapabili să accepte lumina și bunătatea lui Dumnezeu. De aici rezultă chemarea la bunătatea existențială, care vede în fiecare ființă un obiect al Iubirii Divine infinite și imită această Iubire prin rugăciune, lacrimi, fapte bune și absența totală a judecății.
