Porunca uitată: de ce fiecare creștin este misionar?

Ne-am obișnuit deja cu imaginea preotului predicator. Dar oare doar el are dreptul să aducă oamenilor vestea bună creștină? Ne-am delegat confortabil această misiune, considerând-o o datorie profesională, nu o chemare personală. Am uitat că Hristos ne-a chemat pe fiecare dintre noi să predicăm!

«Predică, pentru că ești creștin»

Pilda evanghelică despre administratorul înțelept ne îndeamnă printre rânduri: «Predică, pentru că ești creștin»! Din păcate, acum predica este considerată prerogativa exclusivă a clerului. Dar nu a fost întotdeauna așa.

În vremurile apostolice, mirenii care primiseră învățături adecvate de la ucenicii lui Hristos puteau predica liber.

În cartea Faptele Apostolilor aflăm despre mireanul Apollos, pe care apostolii Aquila și Priscila l-au întâlnit în Efes. După cum relatează Sfânta Scriptură, el avea darul elocvenței și a avut succes în predicare. Apostolii l-au instruit în creștinism și l-au făcut ajutorul lor.

În istoria Bisericii, practica slujirii didascalilor (învățători-predicatori din rândul mirenilor) a continuat până în anul 231, când Biserica Alexandrină, condamnându-l pe teologul Origen, a interzis cu strictețe mirenilor să predice în adunarea bisericească. Mai târziu, această interdicție a fost confirmată de Sinodul Trulan.

Este important de înțeles că această interdicție a fost în mare parte situațională, îndreptată împotriva unei erezii specifice (gnosticismul lui Origen), nu împotriva slujirii misionare a mirenilor ca atare.

Afost necesar să protejeze turma de învățăturile false într-o epocă în care teologia nu era încă clar formulată. Dar, în timp, această măsură temporară, din păcate, a început să fie percepută ca o normă permanentă, ceea ce a dus la «amurțirea» poporului bisericesc.

«Administratorul înțelept»

Dar ce ne spune Hristos astăzi? «Cine este iconomul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl va pune peste slugile sale, ca să le dea, la vreme, partea lor de grâu? Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul, o va găsi făcând aşa.» (Luca 12:42-43).

Sfinții Părinți, interpretând această alegorie, scriu că sub iconomul harnic Dumnezeu înțelege pe fiecare creștin. «Pâinea» pe care trebuie să o «împărțim» este cunoașterea despre Hristos, plinătatea credinței noastre.

Apostolii inițial nu erau preoți în sens canonic al acestui rang. Ei erau mireni pe care Domnul i-a ales pentru misiunea de predicare. Această afirmație, desigur, nu diminuează statutul special «supra-lumesc» al clerului, dar înseamnă că chemarea la vestirea Evangheliei este adresată tuturor.

Cuvintele despre «iconom» nu sunt singurele. Porunca directă a lui Hristos, cunoscută sub numele de Marea Poruncă, a fost dată nu doar celor unsprezece apostoli, ci prin ei întregii plinătăți a Bisericii: «Duceți-vă și învățați toate neamurile...» (Matei 28:19). Iar apostolul Petru se adresează deja tuturor creștinilor: «Fiți gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră» (1 Petru 3:15).

Acest «răspuns» este predica personală a fiecăruia dintre noi.

Două tipuri de predică: «Cuvânt» și «Viață»

Dar cineva poate întreba: cum trebuie să predicăm? Vestea bună poate fi împărțită în două tipuri: predica prin cuvânt și predica prin viață.

1. Predica prin viață: «Dobândește duhul păcii...»

Acesta este cel mai puternic, incontestabil și accesibil fiecăruia argument. Sfântul Serafim de Sarov a dat o formulă exhaustivă a acestei vestiri: «Dobândește duhul păcii și atunci mii din jurul tău se vor mântui».

Când omul trăiește Evanghelia, el însuși devine Evanghelie. Pacea sa, iubirea sa, nejudecarea sa, blândețea sa «strigă» despre Hristos mai tare decât orice orator. Oamenii sunt atrași nu de cuvinte, ci de lumină. Acesta este sensul cuvintelor apostolului Pavel despre faptul că soția creștină «fără cuvânt» poate mântui soțul păgân (1 Corinteni 7:16), văzând viața ei curată și temătoare de Dumnezeu.

Aceasta este o predică accesibilă fiecăruia, indiferent de talente. Dacă nu ai darul oratoric sau scriitoricesc – predică prin viață. Este suficient.

2. Predica prin cuvânt: «Răspuns cu blândețe»

Dar dacă cineva este totuși chemat la predica verbală – trebuie să vorbească! Slavă Domnului, astăzi în unele parohii se naște practica predicii mirenilor teologic instruiți.

Talentul – nu este neapărat darul lui Hrisostom. Poate fi un cuvânt liniștit de mângâiere pentru un coleg la muncă. Poate fi o explicație calmă și fermă a credinței tale prietenilor care pun întrebări «incomode».

Dar trebuie să ne amintim că, spre deosebire de protestanți, creștinul ortodox trebuie să vestească cu dragoste și fără insistență. Insistența protestantă adesea respinge, deoarece în ea este mai multă dorință de a dovedi decât de a iubi. Predica ortodoxă – este un dialog, nu un monolog. Ea respectă libertatea celuilalt, dată de Dumnezeu.

Chiar dacă cineva dintre oameni nu va dori să ne asculte – trebuie să continuăm să predicăm pentru alții. Nu degeaba romanii antici spuneau că «picătura sapă piatra nu prin forța loviturii, ci prin frecvența căderii».

De ce predica este necesară însuși pentru predicator?

Mulți tac nu din lipsă de talent, ci din frică. Frica de a fi ridiculizat, frica de a părea «fanatic». Sau, și mai înfricoșător, din frica de ipocrizie: «Cum pot vorbi despre Dumnezeu, dacă eu însumi sunt păcătos?»

Dar predica nu este necesară doar pentru ascultător. Ea este vitală însuși pentru  predicator.

Există o parabolă bine cunoscuta despre un predicator care a venit într-un oraș pentru a-i converti locuitorii. La început, oamenii i-au ascultat predica, dar apoi au început treptat să se împrăștia, până când toată lumea a plecat. Și, deși nimeni nu-l mai asculta, el a continuat să predice.

Un călător în trecere l-a întrebat de ce continua cu atâta încăpățânare să predice. „La început, speram să-i convertesc pe acești oameni”, a răspuns misionarul. „Dar acum continui să predic doar pentru a-i împiedica să mă convertească.”

Această parabolă dezvăluie în mod strălucit al doilea scop interior al predicării.

O predică adevărată nu are ca scop doar să-l învețe pe cineva ceva. Este, de asemenea, necesar pentru ca predicatorul însuși, comparându-și comportamentul cu idealul predicat al vieții creștine, să nu se scufunde în murdăria unei lumi care moare în păcat.

„Iconomul” din parabola lui Hristos (Luca 12) și-a primit răsplata nu pentru că a depozitat pâine (credința) în hambar, ci pentru că „le-a distribuit partea lor de pâine la vremea potrivită”. Credința noastră nu este o comoară personală de ascuns. Este pâine de distribuit.

Ni s-a dat plinătatea credinței în Dumnezeu  cel slăvit în Preasfânta Treime. Prin urmare, soarta noastră după moarte depinde direct cât de mult ne străduim în lucrarea de evanghelizare creștină.