De la grănicer la creștin: ce este „urma” păcatului?
Amintirea serviciului la graniță, unde câinele lua urma, devine un prilej de reflecție. Ce este «urma» păcatului și cum este legată «Urechea acului» de Pocăință?
Când vizionați un film în care un câine ia urma, nu credeți, vă va spune orice chinolog: câinele nu ia urma așa și nu merge pe urma așa.
Îmi amintesc prima mea urmă pe dealurile Tetriskaro, când la școala instructorilor de serviciu canin, ciobănescul meu, Jin, a lucrat prima urmă de 500 de metri. Câinele prindea mirosul ajutorului-cursant, care a trasat urma pe iarba umedă, și începea să o urmeze în zigzag, ușor înclinând capul, îndreptându-se spre „infractorul” graniței. Îl încurajam pe câine cu cuvintele: „Bine, urmă!..”, și el, dând din coadă, se îndrepta înainte, până când ajutorul nu era descoperit sub un tufiș, cu o pelerină de pânză pe un băț, în care Jin, credinciosul meu, se încleșta cu dinții.
Cu ciobănescul meu de un an am fost chemat în trupele de grăniceri cu mulți ani în urmă.
„Caută urma!”: munca la graniță
Apoi au fost zeci de alte urme, de câte doi și mai mulți kilometri. Cele mai dificile dintre ele trebuiau descoperite pe terenul indicat la exercițiu de sergent cu cuvintele: „În acest pătrat a fost observat un necunoscut. Sarcina voastră este să-l rețineți!..”. Și puneam câinele să caute terenul cu comanda: „Caută urma!”
Și câinele începea să alerge prin pătratul indicat, adulmecând pământul, până când mă convingeam că a găsit urma și se îndrepta înainte în căutarea „infractorului”. Vechimea urmei varia de la 15 minute la trei ore.
Cea mai dificilă urmă am lucrat-o deja la postul de frontieră Gorgazeti, unde am servit mai mult de un an după școala Tetriskaro în munții Caucazului. Vechimea ei era de 6 ore. Am susținut examenul pentru clasa a 2-a de specialitate militară în prezența maiorului pe nume Kuznețov, principalul „câine” al detașamentului de grăniceri din Batumi. Susținerea pentru clasă a avut loc din inițiativa mea: credeam că animalul meu de companie „va face față” și unei munci de căutare mai complexe.
Maiorul a înnoptat la post și, dimineața devreme, când încă dormeam, a dus un soldat-ajutor la malul râului Machehel și l-a trimis undeva în munți peste un pod suspendat pe celălalt mal în direcție necunoscută.
Îmi amintesc bine cum Jin a luat urma după căutarea terenului, cum s-a repezit la pod și s-a îndreptat în sus pe potecă. Ajutorul, pe nume Alavadze, a cotit la stânga pe un câmp de tutun al localnicilor adjarieni; câinele a pierdut urma – în verdeața tutunului câinele nu ia urma. Trecând câmpul pe diagonală, am luat din nou urma și ne-am îndreptat în sus. Alavadze, un georgian mic și rotund, s-a ascuns într-un uscător cu porumb și a fost „reținut”, odihnindu-se într-un somn liniștit pe știuleții de porumb, însoțit de epitetele mele vii cu privire la plimbarea lui pe câmpul de tutun.
Așa am obținut clasa a 2-a de calificare de căutare și am câștigat în timp diploma „Pentru cea mai bună pregătire a câinilor de serviciu ai detașamentului de grăniceri din Batumi”. Îmi amintesc, în entuziasmul victoriei, i-am propus maiorului să susținem și pentru clasa 1 cu o urmă de 10 ore vechime, la care maiorul a răspuns cu un zâmbet: „E suficient pentru tine și clasa a doua”.
Urma pe suflet: fenomenul memoriei și al păcatului
Acum, ajungând la o vârstă respectabilă, mă minunez de fenomenul memoriei, în care se păstrează episoade din trecutul îndepărtat, de parcă privești o imagine colorată, începând cu primii ani de viață. De exemplu, îmi amintesc clar o plimbare cu tatăl meu într-un cărucior, din care am căzut pe pământ, speriindu-l „de moarte” pe tânărul meu tată. Sau ornamentul luminii neon prin perdeaua ferestrei pe tavanul din camera de seară, unde am fost pus să dorm: ornamentul se mișca ciudat de la fâlfâitul perdelelor, și mi se păreau niște războinici luminoși pe cai...
Se spune că omului i se dă să vadă, ca într-un zbor rapid, în detalii, întreaga viață trăită în ultimele minute de ședere pe pământ.
Sufletul păstrează tot ce este luminos și rău, trăit în viață, lăsând o urmă de neșters. Și vai, când răul începe să învingă și nu mai poți schimba nimic, el, răul, deja stăpânește sufletul, și ea suferă chinuitor...
Îmi amintesc cum la prima spovedanie, m-am mărturisit cu lacrimi de rușine arzătoare părintelui despre cum, în copilărie, am supărat-o pe sora mea iubită, lovind-o cu piciorul. Și apoi am povestit multe altele. Preotul m-a liniștit cu câteva cuvinte: „Deoarece te-ai botezat la 26 de ani, toate păcatele îți sunt iertate până la baia botezului”.
Acesta este fenomenul creștinismului și al tainei spovedaniei în general. Cuvintele preotului deasupra capului meu la fiecare spovedanie mă impresionează prin puterea lor: „Domnul și Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, prin harul și îndurările iubirii Sale de oameni să te ierte, copilule, și eu, nevrednicul preot, prin puterea Sa dată mie, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în Numele Tatălui și al Fiului, și al Sfântului Duh. Amin”.
„Urma satanică”
Iată aceste urme ale păcatului, ca niște răni arzătoare, chinuiesc sufletul. Adesea, în viață, cum învață sfinții părinți, aceste răni încă nu sunt deschise și par a fi neobservate.
Dar omul este deja afectat de păcat, nu este în stare să vadă adevărul, să meargă spre Dumnezeu: el a intrat deja pe urma satanică.
Și după despărțirea sufletului de trup, rănile păcatului explodează, ca niște furuncule, și sufletul rămâne în întuneric, unde este scrâșnetul dinților și moartea nesfârșită...
Desigur, în acei ani tineri ai serviciului nostru la graniță, încă păstram inocența copilărească și eram gata să ne dăm sufletul pentru prietenii noștri (Ioan 15:13). Nu ne gândeam la bogăție și slavă pământească, nu era nici invidie, nici răutate.
Să scăpăm de povară: Cămila și Urechea Acului
Un preot cunoscut a explicat Evanghelia, în care Iisus Hristos spune că „Mai ușor este să treacă o cămilă prin ure
