«Свете Тихий»: de ce este acesta imnul principal al Vecerniei?

În articolul anterior am vorbit despre cântările de început ale vecerniei – mulțumirea pentru ziua trăită și slăvirea Creatorului. Dar vecernia nu este doar un bilanț al zilei, ci și așteptarea Luminii Neînserate, anticiparea și dorința întâlnirii cu Dumnezeu. În ea, așteptarea Vechiului Testament a Mântuitorului se unește cu împlinirea Noului Testament, iar această unitate se dezvăluie în părțile următoare ale slujbei – despre care vom vorbi astăzi.

„Doamne, am strigat”: Unitatea celor două Testamente

După ectenia mare, Tipicul prescrie citirea Psaltirii pe catisme. La vecernie se citește o catismă, la utrenie – două sau trei, astfel încât întreaga Psaltire este citită într-o săptămână. În Postul Mare – de două ori, deoarece catismele sunt adăugate și la slujbele ceasurilor.

În practica parohială, citirea completă a catismei este rar întâlnită.

În acest caz, ar fi rațional să se organizeze citirile într-o ordine proprie, astfel încât Psaltirea să fie citită în întregime, chiar dacă nu într-o săptămână, ci într-o perioadă mai lungă.

Chiar dacă tipicul despre catisme la vecernie nu este respectat, psalmii (140, 141, 129, 116) sunt totuși cântați la „Doamne, am strigat”. La ultimele versete ale psalmilor se adaugă cântări bisericești nou-testamentare – stihiri dedicate sărbătorii (sau pomenirii sfântului) zilei respective. Această alternanță amintește de unitatea Testamentele: Vechiul răspunde la Noul, iar Noul dezvăluie și împlinește ceea ce a fost promis în Vechiul.

„Lumină Lină”: Imnul „Luminii Bucuroase”

La finalul stihirilor se cântă imnul vechi „Lumină Lină”. Acest text poate fi numit cântarea principală a vecerniei, care nu este anulată nici măcar la Paște, deoarece textul său determină în mare măsură caracterul slujbei de seară.

În el, Biserica se adresează lui Hristos ca Lumină Lină (gr. Φῶς ἱλαρόν – literal „Lumină Bucuroasă”) a slavei Tatălui Ceresc nemuritor, către care, venind la apusul soarelui și văzând lumina de seară, Îl slăvim pe Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Această cântare contemplativă își are originea în vechiul ritual veterotestamentar al aprinderii candelelor, săvârșit în cortul întâlnirii la jertfa de seară (Lev. 24:1-4).

Istoria mulțumirii „Luminărilor”

Tradiția a fost preluată și de creștini, umplând-o cu un nou sens. Lumina candelei de seară a devenit mărturie despre Lumina lumii (Ioan 8:12) și o amintire despre Cel care este „Lumina adevărată, care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:9). Candela aprinsă era un semn al prezenței lui Hristos (Matei 18:20).

Din textele părinților Bisericii timpurii vedem că obiceiul mulțumirii de seară a luminilor s-a înrădăcinat adânc în viața primilor creștini.

Se săvârșea nu doar în adunările comune, ci și în case. Sf. Grigorie de Nyssa descrie cum sora sa Macrina, văzând lumina de seară aprinsă, a încercat să rostească mulțumirea și cu aceste cuvinte a plecat liniștită la Domnul.

Sf. Vasile cel Mare a scris despre un ritual liturgic format cu introducerea solemnă a candelei ca fiind vechi: „Părinților noștri li s-a părut bine să nu primească în tăcere harul luminii de seară, ci la apariția ei să mulțumească imediat... Tatălui, Fiului și Sfântului Duh”. Cu acest obicei este legat și strigătul „Lumina lui Hristos luminează pe toți” la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.

Biserica păstrează cu grijă această tradiție. Vecernia este încă numită „luminărilor”. Acest ritual este de asemenea potrivit și la săvârșirea vecerniei acasă – se poate aprinde o lampă la citirea „Lumină Lină”, investind în acest moment tot sensul spiritual.

Parimiile: Citirea Sfintei Scripturi

Urmează o tranziție naturală la citirea Scripturilor Vechiului Testament și a psalmilor. De aceea, după cântarea „Lumină Lină” se aude prochimenul de seară – versete alese din psalmi, care servesc ca introducere la citire.

La sărbători și zile de pomenire a sfinților se citesc parimiile – fragmente special alese din Vechiul sau Noul Testament.

În ele se dezvăluie profetic temele principale ale evenimentului sărbătorit. De exemplu, la Nașterea Domnului se citesc profeții despre nașterea din Fecioară.

Istoria acestor lecturi se întoarce de asemenea în vremuri străvechi. Inițial, ele făceau parte din catehizare – pregătirea pentru Botez. În timp, lecturile Vechiului Testament au fost mutate la vecernie, pentru a nu prelungi Liturghia. În secolele IV–V, aceste lecturi, după mărturia Sf. Ioan Gură de Aur, erau însoțite de discuții catehetice. Amintirea acestui fapt o vedem în vecernia din Postul Mare, unde se citește cartea Genezei.

În slujba noastră de seară acasă putem include și lecturi edificatoare (Scripturi, viețile sfinților). Conform sfatului Tipicului, lecturile se ascultă stând jos.