Povești despre Biserica veche: episcopi și diaconi
Episcopii și diaconii sunt persoane legate de o comunitate specifică, spre deosebire de apostoli și profeți. Care erau funcțiile lor și cum s-au dezvoltat aceste instituții în antichitate?
Diaconii
Deoarece în prima comunitate din Ierusalim a ucenicilor lui Hristos apostolii practic îndeplineau funcțiile episcopale, nu era nevoie să fie aleși dintre credincioși. Prima alegere a funcționarilor în cadrul comunității se referă la diaconi. Aceasta este descrisă în capitolul 6 al cărții Faptele Apostolilor. De fapt, totul a început cu un conflict din cauza bunurilor materiale: «În acele zile, când s-au înmulțit ucenicii, a apărut o nemulțumire a Eleniștilor împotriva Evreilor pentru că văduvele lor erau neglijate în împărțirea zilnică a necesităților» (Fapte 6, 1). Acest fragment ne oferă informații valoroase despre cum trăia comunitatea din Ierusalim în primele zile ale existenței sale.
În primul rând, ajutorul acordat celor nevoiași și satisfacerea nevoilor lor materiale este una dintre primele și principalele activități ale comunității creștine. În esență, aceasta este realizarea poruncii iubirii față de aproapele. Toți se preocupau de toți, toți se îngrijeau ca frații și surorile care au crezut în Hristos să nu ducă lipsă de nimic, toți erau gata să-i ajute din averile lor. Alte activități ale comunității erau rugăciunea și, în primul rând, săvârșirea Euharistiei, precum și predicarea Evangheliei tuturor oamenilor.
În al doilea rând, ajutorul acordat celor nevoiași era oferit zilnic. Din aceasta rezultă că, în principal, consta în hrană și alte necesități zilnice ale omului. Trebuie remarcat că în vechime (de altfel, nu doar în vechime) văduvele erau cele mai vulnerabile social. Lucrau în principal bărbații, care își întrețineau familiile. Dacă soțul murea și familia nu avea băieți capabili de muncă, acea văduvă și copiii ei mici trăiau adesea în sărăcie. Se întâmpla ca rudele apropiate să le ajute, dar, deoarece și aceste rude aveau de obicei familii numeroase, ajutorul era adesea insuficient. Faptul că comunitatea creștină își asumă imediat grija pentru hrana văduvelor arată că este percepută ca o familie, unde toți trebuie să se îngrijească unii de alții.
În al treilea rând, odată cu primirea Duhului Sfânt și intrarea în familia creștină, pasiunile umane nu dispar nicăieri. Unele văduve consideră (sau nu consideră) că au fost neglijate, că altora li s-a dat mai mult. Și nu ezită să-și exprime deschis pretențiile, cu alte cuvinte, să murmure. Cei care împărțeau hrana zilnică, probabil, chiar practicau o mică discriminare pe criterii de origine. Evreii sunt numiți aici locuitorii nativi ai Ierusalimului, iar Eleniștii sunt tot evrei (mai rar prozeliți), dar care au venit în Ierusalim din alte regiuni ale Imperiului Roman și au rămas acolo pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Ei vorbeau limba greacă și de aceea erau numiți Eleniști. A da «al tău» mai mult decât «străinului» este foarte uman. Trebuie remarcat, de asemenea, că Sfânta Scriptură nu ascunde deloc adevărul și nu încearcă să netezească momentele neplăcute. Cum a fost, așa este descris totul.
Trebuie să presupunem că văduvele nemulțumite s-au plâns nu oricui, ci apostolilor, care, în principiu, ar fi putut să se ocupe direct de rezolvarea acestor probleme și de aplanarea conflictelor de viață care apăreau. Dar aceasta ar fi însemnat sfârșitul oricărei predici. Apostolii s-ar fi afundat pur și simplu în această mlaștină a conflictelor și nemulțumirilor constante. Prin urmare, a fost luată o altă decizie: «Atunci cei doisprezece Apostoli, adunând mulțimea ucenicilor, au spus: nu este bine ca noi, lăsând cuvântul lui Dumnezeu, să ne îngrijim de mese. Așadar, fraților, alegeți dintre voi șapte bărbați cunoscuți, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune: pe aceștia îi vom pune în această slujbă; iar noi vom stărui în rugăciune și în slujirea cuvântului» (Fapte 6, 2-4).
Apostolii, cum am spune acum, au delegat atribuțiile altor persoane. Ulterior, episcopii, care sunt considerați succesorii apostolilor, deși nu este chiar așa (vezi publicațiile anterioare) totuși nu au evitat această ispită și au concentrat în mâinile lor atât îndatoririle liturgice și didactice, cât și cele financiare și administrative. Fie că a fost justificat sau nu, nu vom analiza acum, doar vom menționa: în Biserica veche nu era așa.
Astfel au apărut primii diaconi, care în traducere din greacă înseamnă «slujitor» (διάκονος): «Și a plăcut această propunere întregii adunări; și au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duh Sfânt, și pe Filip, și pe Prohor, și pe Nicanor, și pe Timon, și pe Parmena, și pe Nicolae Antiohianul, convertit dintre păgâni; i-au pus înaintea Apostolilor, iar aceștia, rugându-se, și-au pus mâinile peste ei» (Fapte 6, 5-6). Să remarcăm din nou momentul care a fost deja menționat în publicațiile anterioare: diaconii sunt aleși de credincioși și hirotoniți de apostoli. Acum toate acestea sunt concentrate în mâinile clerului.
Alegerea funcționarilor responsabili de ajutorul acordat celor nevoiași nu a fost o invenție a creștinismului. În sinagogile evreiești existau funcții similare, cu cei care colectau milostenia separat și cei care o împărțeau separat. În comunitățile creștine, îndatoririle diaconilor nu se limitau doar la împărțirea milosteniei. Diaconul, în sensul propriu al cuvântului, era mâna dreaptă a episcopului. El ajuta la săvârșirea Euharistiei, se întâmpla să predice Evanghelia, așa cum vedem în exemplul primului martir Ștefan, se îngrijea de nevoile materiale și nemateriale ale membrilor comunității. De exemplu, diaconul trebuia să viziteze bolnavii și să raporteze despre ei episcopului, pentru ca acesta să-i împărtășească cu Sfintele Taine ale lui Hristos. În cazuri separate, diaconul chiar le aducea Tainele personal.
Episcopii
Episcopul, care în traducere înseamnă «supraveghetor», «cel care privește», «cel care veghează» (ἐπίσκοπος) – o funcție specifică practic tuturor comunităților private din vechime. Cuvântul cel mai potrivit din aparatul nostru conceptual modern este «staroste». De fapt, în vremurile primare creștine,
