Istorisire despre Biserica veche: episcopii și diaconii
Episcopii și diaconii sunt persoane legate de o comunitate specifică, spre deosebire de apostoli și profeți. Care erau funcțiile lor și cum s-au dezvoltat aceste instituții în antichitate?
Diaconii
Deoarece în prima comunitate din Ierusalim a ucenicilor lui Hristos apostolii practic îndeplineau funcțiile episcopale, nu era nevoie să fie aleși dintre credincioși. Prima alegere a funcționarilor în cadrul comunității se referă la diaconi. Aceasta este descrisă în capitolul 6 al cărții Faptele Apostolilor. De fapt, totul a început cu un conflict din cauza bunurilor materiale: «În zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, eleniştii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi» (Fapte 6, 1). Acest fragment ne oferă informații valoroase despre cum trăia comunitatea din Ierusalim în primele zile ale existenței sale.
În primul rând, ajutorul acordat celor nevoiași și satisfacerea nevoilor lor materiale este una dintre primele și principalele activități ale comunității creștine. În esență, aceasta este realizarea poruncii iubirii față de aproapele. Toți se preocupau de toți, toți se îngrijeau ca frații și surorile care au crezut în Hristos să nu ducă lipsă de nimic, toți erau gata să-i ajute din averile lor. Alte activități ale comunității erau rugăciunea și, în primul rând, săvârșirea Euharistiei, precum și predicarea Evangheliei tuturor oamenilor.
În al doilea rând, ajutorul acordat celor nevoiași era oferit zilnic. Din aceasta rezultă că, în principal, consta în hrană și alte necesități zilnice ale omului. Trebuie remarcat că în vechime (de altfel, nu doar în vechime) văduvele erau cele mai vulnerabile social. Lucrau în principal bărbații, care își întrețineau familiile. Dacă soțul murea și familia nu avea băieți capabili de muncă, acea văduvă și copiii ei mici trăiau adesea în sărăcie. Se întâmpla ca rudele apropiate să le ajute, dar, deoarece și aceste rude aveau de obicei familii numeroase, ajutorul era adesea insuficient. Faptul că comunitatea creștină își asumă imediat grija pentru hrana văduvelor arată că este percepută ca o familie, unde toți trebuie să se îngrijească unii de alții.
În al treilea rând, odată cu primirea Duhului Sfânt și intrarea în familia creștină, patimile oamenilor nu au disparut nicăieri. Unele văduve consideră (sau nu consideră) că au fost neglijate, că altora li s-a dat mai mult. Și nu ezită să-și exprime deschis pretențiile, cu alte cuvinte, să murmure. Cei care împărțeau hrana zilnică, probabil, chiar practicau o mică discriminare pe criterii de origine. Evreii sunt numiți aici locuitorii nativi ai Ierusalimului, iar Eleniștii sunt tot evrei (mai rar prozeliți), dar care au venit în Ierusalim din alte regiuni ale Imperiului Roman și au rămas acolo pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Ei vorbeau limba greacă și de aceea erau numiți Eleniști. A da celui care este «al tău» mai mult decât «străinului» este foarte uman. Trebuie remarcat, de asemenea, că Sfânta Scriptură nu ascunde deloc adevărul și nu încearcă să netezească momentele neplăcute. Cum a fost, așa este descris totul.
Trebuie să presupunem că văduvele nemulțumite s-au plâns nu oricui, ci apostolilor, care, în principiu, ar fi putut să se ocupe direct de rezolvarea acestor probleme și de aplanarea conflictelor de viață care apăreau. Dar aceasta ar fi însemnat sfârșitul oricărei predici. Apostolii s-ar fi afundat pur și simplu în această mlaștină a conflictelor și nemulțumirilor constante. Prin urmare, a fost luată o altă decizie: «Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului» (Fapte 6, 2-4).
Apostolii, cum am spune acum, au delegat atribuțiile altor persoane. Ulterior, episcopii, care sunt considerați succesorii apostolilor, deși nu este chiar așa (vezi publicațiile anterioare) totuși nu au evitat această ispită și au concentrat în mâinile lor atât îndatoririle liturgice și didactice, cât și cele financiare și administrative. Fie că a fost justificat sau nu, nu vom analiza acum, doar vom menționa: în Biserica veche nu era așa.
Astfel au apărut primii diaconi, care în traducere din greacă înseamnă «slujitor» (διάκονος): «Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, Pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se şi-au pus mâinile peste ei» (Fapte 6, 5-6). Să remarcăm din nou momentul care a fost deja menționat în publicațiile anterioare: diaconii sunt aleși de credincioși și hirotoniți de apostoli. Acum toate acestea sunt concentrate în mâinile clerului
Alegerea funcționarilor responsabili de ajutorul acordat celor nevoiași nu a fost o invenție a creștinismului. În sinagogile evreiești existau funcții similare, cu cei care colectau milostenia separat și cei care o împărțeau separat. În comunitățile creștine, îndatoririle diaconilor nu se limitau doar la împărțirea milosteniei. Diaconul, în sensul propriu al cuvântului, era mâna dreaptă a episcopului. El ajuta la săvârșirea Euharistiei, se întâmpla să predice Evanghelia, așa cum vedem în exemplul primului martir Ștefan, se îngrijea de nevoile materiale și nemateriale ale membrilor comunității. De exemplu, diaconul trebuia să viziteze bolnavii și să raporteze despre ei episcopului, pentru ca acesta să-i împărtășească cu Sfintele Taine ale lui Hristos. În cazuri separate, diaconul chiar le aducea Tainele personal.
Episcopii
Episcopul, care în traducere înseamnă «supraveghetor», «cel care privește», «cel care veghează» (ἐπίσκοπος) – o funcție specifică practic tuturor comunităților private din vechime. Cuvântul cel mai potrivit din aparatul nostru conceptual modern este «staroste». De fapt, în vremurile primare creștine, acesta era al doilea nume pentru episcopi. În Scriptură, cuvintele „episcop” și „prezbiter”, care se traduce literal prin „bătrân, conducător al comunității” (πρεσβύτερος), sunt adesea folosite ca sinonime. Aceasta înseamnă că un episcop sau un prezbiter dintr-o comunitate creștină supraveghea ordinea și corectitudinea credinței și îndeplinea conducerea generală a comunității.
În timpul călătoriei Apostolului Pavel la Roma, acesta nu a vrut să meargă la Efes, ci „a chemat pe prezbiterii bisericii” (Faptele Apostolilor 20:17), care au venit la el în orașul Milet. Totuși, atunci când le dă instrucțiuni, îi numește deja episcopi: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Faptele Apostolilor 20:28). Astăzi, aproape toată puterea și toată autoritatea sunt concentrate în mâinile episcopilor, pe care aceștia le deleagă parțial restului clerului. În manualele de seminar, această autoritate este împărțită în trei tipuri: sacramentală (liturgică), didactică și administrativă. În principiu, episcopul avea toate aceste puteri în vremurile străvechi, dar le exercita într-o formă diferită și într-o măsură diferită. Astfel, episcopul era puțin implicat în învățătură și predicarea evanghelică. Aceasta era datoria apostolilor, profeților și dascălilor, discutată în publicația anterioară.
Episcopul, ca „păzitor”, se asigura că toți membrii comunității sale respectau credința pe care o primiseră de la apostoli. Apostolul Pavel, printre cerințele pentru un episcop, spune că trebuie să fie învățător. Dar aceasta era departe de a fi cerința principală. Astfel, monumentul de la sfârșitul secolului al II-lea, Canones ecclesiastici, notează: „Dacă un episcop este fără școală, atunci trebuie să fie măcar blând”. Episcopul gestiona viața comunității, inclusiv problemele administrative și financiar-economice, dar făcea acest lucru într-un mod general, fără a se ocupa de detalii specifice, ci încredințând acest lucru diaconilor. Un aspect invariabil al slujirii episcopului atât în vremurile străvechi, cât și acum era săvârșirea Sfintelor Taine și conducerea serviciilor divine. Episcopul săvârșea toate Sfintele Taine: Botezul, Spovedania, Împărtășania, hirotonirea în funcții bisericești și așa mai departe. Dar chiar și în acest tip de slujire era asistat de un diacon.
Se poate spune că episcopul era o icoană a lui Hristos în comunitatea sa, era Mântuitorul pentru credincioși și de aceea Biserica a crezut întotdeauna că pur și simplu nu poate exista fără un episcop.
Comunicarea cu un episcop era un criteriu pentru apartenența la Biserica lui Hristos. Rolul unui episcop în Biserică era considerat o garanție a unității, a succesiunii apostolice și a păstrării adevărului credinței. Sfântul Clement al Romei (secolul I), în Prima Epistolă către Corinteni (a nu se confunda cu Epistolele Apostolului Pavel), scrie: „Apostolii ne-au propovăduit Evanghelia Domnului Iisus Hristos, iar Iisus Hristos a fost trimis de la Dumnezeu. Hristos, așadar, este de la Dumnezeu, iar apostolii sunt de la Hristos. Așadar, în rânduiala stabilită de Dumnezeu... au numit episcopi și diaconi pentru viitorii credincioși”.
La începutul secolului al II-lea, Sfântul Ignațiu al Antiohiei scria în Epistola către creștinii Smirnei: „Unde este episcopul, acolo este Biserica. <…> Urmați episcopul, așa cum Iisus Hristos I-a urmat Tatălui. <…> Fără episcop nimeni nu trebuie să se boteze sau să săvârșească Euharistia…” În „Păstorul” din Herma, un monument de la sfârșitul secolului I - începutul secolului al II-lea, se spune: „Episcopii numiți în Biserică sunt păzitorii și stâlpii Bisericii... Ei sunt numiți de Dumnezeu să păzească, să îndrepte pe cei ce s-au rătăcit și să păzească trupul lui Hristos în adevăr”. La sfârșitul secolului al II-lea, Sfântul Irineu de Lyon, în lucrarea sa „Împotriva ereziilor”, a subliniat în mod special succesiunea apostolică a hirotonirii episcopilor: „Putem enumera pe cei care au fost numiți episcopi în Biserică și succesorii lor chiar și până în zilele noastre”. Sfântul Ciprian de Cartagina (secolul al III-lea) a scris: „Dumnezeu i-a ales pe apostoli, adică pe episcopi. Biserica este întemeiată pe episcopi. Unitatea (a Bisericii) a fost transmisă de la Dumnezeu prin apostoli la noi, succesorii lor. Trebuie să știți că episcopul este în Biserică și Biserica este în episcop, și cine nu este cu episcopul nu poate fi în Biserică”.
Relațiile dintre episcopi și diaconi în Biserica antică
Episcopul era cu siguranță principalul funcționar (dacă se poate spune așa) în Biserica antică, iar diaconul îi era subordonat. Totuși, în vremurile străvechi aveau multe în comun în ceea ce privește funcția lor ecleziastică și slujirea bisericească. Slujirea diaconului era, într-un anumit sens, o continuare a celei episcopale. În mod convențional, acest lucru poate fi exprimat astfel: episcopii îndeplineau conducerea generală, iar diaconii erau implicați direct în organizarea vieții comunității. De exemplu, episcopii jucau rolul principal în gestionarea tezaurului bisericesc, dar acesta era, de regulă, în mâinile diaconului. Acest lucru este valabil și pentru alte resurse materiale ale comunității.
Aproape aceleași cerințe erau impuse candidaților atât pentru episcopi, cât și pentru diaconi. Astfel, Apostolul Pavel scrie în Prima Epistolă către Timotei: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa diavolului. Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, Păstrând taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie mai întâi puşi la încercare, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiţi. Femeile (lor) de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure femei, să-şi chivernisească bine casele şi pe copiii lor. Căci cei ce slujesc bine, rang bun dobândesc şi mult curaj în credinţa cea întru Hristos Iisus” (1 Timotei 3:2-13).
Cunoscutul monument de la sfârșitul secolului I - începutul secolului al II-lea, „Didahe” sau „Învățătura celor doisprezece apostoli”, nici el nu face diferența între calitățile morale ale episcopilor și diaconilor: „Răspundeți-vă episcopi și diaconi vrednici de Domnul, blânzi și nu iubitori de argint, adevărati și încercați”.
Dacă în timpul persecuțiilor episcopul era amenințat cu pericolul sau chiar cu moartea, transfera conducerea comunității bisericești diaconului, având în vedere că instituția prezbiterilor sub episcop exista deja în Biserică. De exemplu, în Biserica de la Roma, episcopul Corneliu a transferat conducerea proprietăților bisericești diaconului Ștefan, episcopul Luciu aceluiași Ștefan, iar episcopul Ștefan, la rândul său, diaconului Sixt, care a devenit și episcop al Romei.
Și, bineînțeles, principalii candidați pentru funcția de episcop erau diaconii. Canones ecclesiastici conține următoarea afirmație: „Diaconii care slujesc bine și fără condamnare dobândesc funcția episcopală” .
Dezvoltarea slujirii episcopale și diaconești
De-a lungul timpului, poziția episcopilor și diaconilor în Biserică s-a schimbat semnificativ, dar în direcții opuse. Dacă episcopii și-au întărit puterea și au dobândit puteri suplimentare, atunci diaconii, dimpotrivă, le-au pierdut. Astăzi, diaconii, de regulă, slujesc alături de episcop pentru a adăuga mai multă frumusețe și solemnitate slujbelor divine.
Odată cu dispariția treptată a unor astfel de slujiri bisericești precum cea apostolică, profetică și de învățătură, funcțiile lor au trecut la episcopi. Episcopii au început să învețe mai mult despre credință, să influențeze mai mult selecția candidaților pentru hirotonirea preoției și așa mai departe. Episcopii au început să predice mai mult oamenilor care nu crezuseră încă în Hristos și să întemeieze alte comunități. Pe măsură ce numărul comunităților a crescut, autoritatea episcopilor a început să se extindă și la aceștia.
În ceea ce privește diaconii, puterile lor au trecut treptat parțial la episcopi și parțial la preoți, care apăreau alături de episcop și deveneau principalii săi asistenți în loc de diaconi.
Istoria apariției slujirii preoțești în înțelegerea noastră actuală, puterile preoților și poziția lor în Biserică vor fi dedicate următoarei publicări de relatări despre Biserica antică.
