Тipicul: Un statut pe care aproape nimeni nu l-a citit, dar toți îl respectă
Este rar citit, și mai rar înțeleas, iar în cel mai bun caz este îndeplinit fragmentar. Ce trebuie să știm despre principala carte liturgică pentru a sluji nu după literă, ci după duh?
Tipicul – o carte paradoxală. Pe de o parte, pe el se bazează întreaga slujbă bisericească, iar pe de altă parte – chiar și printre slujitorii bisericii și tipiconarii rar întâlnești pe cei care cu adevărat l-au deschis și știu să-l folosească. El determină disciplina posturilor și structura anului bisericesc, dar în același timp rămâne aproape necunoscut. Este rar citit, și mai rar înțeles, iar îndeplinit în cel mai bun caz fragmentar.
Multe dintre regulile sale astăzi fie și-au pierdut actualitatea, fie aproape nu se aplică, fie s-au formalizat atât de mult încât au încetat să exprime logica internă a Tipicului. Cum să slujești nu după literă, ci după duh, se gândesc puțini.
Este imposibil să cuprinzi într-un singur articol toată diversitatea nuanțelor legate de aplicarea Tipicului. De aceea, astăzi vom începe cu o scurtă istorie a creării și compoziției acestei cărți.
Deja în această etapă va deveni evident: pentru a aplica Tipicul în mod rațional și responsabil, nu este suficient doar să cunoști regulile – trebuie să le înțelegi sensul și să știi să distingi ce este principal și ce – secundar în slujba bisericească.
În continuare, vom reveni de mai multe ori la temele legate de Tipic, pentru a înțelege pas cu pas unde este tradiția istorică formată, unde este disciplina privată a unei mănăstiri separate și unde este experiența vie a Bisericii universale.
Regulamente sunt multe, Tipicul este unul
Să începem cu faptul că Tipicul nu este singurul regulament de acest fel. Regulamentele scrise încep să apară simultan cu dezvoltarea monahismului. Fiecare mănăstire mare sau grup de mănăstiri avea propriile regulamente, ceea ce înseamnă și propriul ordin de slujbe, propriile reguli de post, programul zilei și comportamentul.
Proverbul cunoscut «cu regulamentul tău nu mergi în mănăstirea altuia» descrie bine realitățile în care Biserica a trăit cea mai mare parte a istoriei sale.
Și bisericile parohiale aveau propriile rândueli, însă doar mănăstirile, fiind bastioane ale educației și scrisului timpului lor, își puteau permite să creeze Regulamente scrise. De aceea, aproape că nu avem tipice parohiale păstrate, în pofida mențiunilor separate despre diferențele existente.
Trebuie să înțelegem că vechile comunități monahale din Palestina sau Egipt nu sunt comparabile ca număr nici măcar cu cele mai cunoscute mănăstiri ale timpului nostru. Orașe monahale întregi, care numărau sute, uneori chiar mii de persoane, aveau nevoie de legi care să reglementeze viața, gospodăria, slujba și disciplina.
Dintre cele mai cunoscute regulamente vechi se pot numi Regulile cuviosului Pahomie cel Mare (318 d.Hr.) pentru mănăstirea din Tavenisi (Egipt), «Marele Asketikon» al sfântului Vasile cel Mare, «Constituțiile» cuviosului Ioan Casian Romanul și Regula cuviosului Benedict de Nursia (secolul VI).
Dar cel mai cunoscut și dezvoltat a devenit Tipicul Lavrei cuviosului Sava cel Sfințit, aflată în apropierea Ierusalimului, motiv pentru care acest tipic este numit și Ierusalimic. Totuși, în secolul al VII-lea, după cucerirea Palestinei de către perși și apoi de către arabi, viața bisericească a fost perturbată, iar tipicul original Ierusalimic – pierdut, deși s-a păstrat în diverse ediții.
Un alt centru al vieții bisericești a fost Constantinopolul. Cea mai cunoscută mănăstire aici a fost Studion. Tipicul său liturgic era ceva mai simplu, iar posturile – mai ușoare. De asemenea, exista un Tipic Patriarhal special al Marii Biserici, care se distingea printr-o solemnitate deosebită. Ne interesează în mod special deoarece a influențat Tipicul Athonit, care, la rândul său, a fost adus de cuviosul Teodosie al Peșterilor în Rusia, devenind în timp baza atât pentru mănăstiri, cât și pentru parohii.
Istoria nu s-a încheiat aici. După căderea Bizanțului, Tipicul Studit a fost înlocuit peste tot cu cel Ierusalimic. Același proces s-a întâmplat și în Rusia din secolul al XIV-lea.
După cum vedem, tipicul care este acceptat astăzi în Biserica noastră – este rezultatul unui proces istoric îndelungat, în care s-au împletit tradițiile bizantine, studite, athonite și ierusalimice.
Puțin despre etimologie
Astăzi, principala carte de reguli bisericești ne este cunoscută ca Tipicul, iar titlul său complet spune: «Tipicul, adică imaginea rânduelii bisericesc în Ierusalim, în sfânta lavră a cuviosului și purtătorului de Dumnezeu părintele nostru Sava...»
Este semnificativ cum autorii înșiși își numeau creațiile. Cuviosul Sava – «Tipic, Tradiție și Lege», cuviosul Teodor Studitul – «Reflectare» (indicând reflectarea planului superior în ordinea pământească). Toate aceste denumiri sunt legate de conceptul grecesc τύπος – tip, formă, model. Mai târziu, acest cuvânt a dobândit sensul de lege sau hotărâre, deși în esență Τυπικόν – este «compus după model».
Tocmai această înțelegere a Tipicului ca model stă la baza sa. El indică idealul, ordinea cerească, care, poate, nu poate fi îndeplinită în totalitate, la fel ca și legea Evanghelică.
Tipicul arată modelul și logica rânduelii la care merită să se aspire.
Este aplicabilă rânduiala monahală în parohie?
Nu trebuie să pierdem din vedere că Tipicul, acceptat în Biserica noastră, – prin originea sa este un regulament monahal. În el vom întâlni indicații despre când să se lase toiagul, cum să se trezească călugării, cum să se lucreze la ascultări și să se comporte la masă.
Tipicul a fost dezvoltat pentru organizarea vieții unei comunități monahale în realități istorice, climatice și culturale specifice. Și, desigur, nu este destinat vieții parohiale a unui laic contemporan. Totuși, el a devenit baza practicii liturgice și de post peste tot, ceea ce inevitabil a generat tensiune între cerințele Tipiculuii și posibilitățile reale.
Așadar, Tipicul reglementează viața noastră destul de condiționat, dar rămâne un mare monument al gândirii liturgice. Devine din ce în ce mai evidentă necesitatea creării unui tipic liturgic actual, adecvat realității bisericești contemporane.
Nu este vorba de distrugerea tradiției, ci de continuarea ei semnificativă, pentru că nu Biserica există de dragul Tipicului, ci Tipicul de dragul Bisericii.
Un astfel de proces este posibil doar cu maturitate, cunoștințe, cultură teologică și alfabetizare liturgică generală atât a clerului, cât și a mirenilor. De aceea avem nevoie de un studiu atent și atent al Tipicului ca tradiție vie a Bisericii.
