Povestiri despre Biserica veche: presbiterii
Episcopul este departe, diaconii aproape că nu există, iar presbiterii (preoții, părinții) sunt asociați de mulți, de fapt, cu Biserica. Dar în vechime era altfel.
Astăzi suntem obișnuiți cu faptul că Biserica serviciul principal îl săvârșesc preoții. Ei conduc comunitățile bisericești, săvârșesc slujbe și taine, joacă un rol principal în rezolvarea problemelor materiale și așa mai departe. Dacă comparăm situația actuală cu primele secole ale creștinismului, preoții noștri seamănă mai mult cu episcopii, nu cu prezbiterii antichității.
În publicațiile anterioare s-a spus deja că fiecare comunitate creștină era condusă de un episcop. O comunitate de 12 persoane avea deja dreptul să-și aleagă un episcop, iar dacă erau mai puțini, comunitățile vecine puteau completa acest număr cu delegații lor și ajuta la alegere. Acum, episcopul este conducătorul unei eparhii, care uneori numără sute de comunități.
Până la revoluția din 1917, în Imperiul Rus erau câteva zeci de episcopi, iar majoritatea covârșitoare a preoților îi vedeau doar o dată în viață, la hirotonire, iar credincioșii uneori nu îi vedeau deloc. Ajutorii direcți ale episcopilor în antichitate erau diaconii, care acum sunt necesari în principal pentru frumusețea slujbei arhierești. Începutul sobornicesc, în sensul participării active a mirenilor la rezolvarea problemelor vieții comunității, la noi aproape că lipsește.
Așadar, se poate spune că institutul prezbiterilor ocupă astăzi o poziție dominantă în Biserică – nu în sensul că au puterea cea mai mare, ci în sensul că ei conduc practic aproape toată viața bisericească.
Totuși, în antichitate prezbiterii ocupau o poziție mult mai puțin semnificativă. S-a spus deja că diaconii erau mai importanți în administrarea comunității. De asemenea, s-a menționat că Faptele Apostolilor și Epistolele folosesc adesea conceptele de „episcop” și „prezbiter” ca sinonime. Dar nu este întotdeauna așa. Există locuri unde termenul „prezbiter” este folosit într-un sens diferit de „episcop”, și din ele putem afla cum se deosebeau prezbiterii antici de episcopii antici.
Desigur, Noul Testament nu este singura sursă; prezbiterii sunt menționați și în alte monumente scrise, dar totuși trebuie remarcat că aceste surse sunt clar insuficiente pentru a descrie în mod exhaustiv poziția lor în antichitate. Despre multe lucruri trebuie să vorbim presupunând.
Originea prezbiterilor
Dacă despre apariția institutului diaconilor avem o descriere detaliată în cartea Faptele Apostolilor, iar despre episcopi se vorbește în multe locuri și în Faptele Apostolilor, și în Epistolele apostolice, despre timpul, cauzele și circumstanțele apariției institutului prezbiterilor nu vorbește direct niciun document din timpul apostolic. Cea mai răspândită opinie în știința istorică bisericească se rezumă la următoarele:
Institutul prezbiterilor apare foarte devreme, nu mai târziu de anul 35, după modelul prezbiterilor, sau bătrânilor, din adunările iudaice.
Însuși cuvântul „prezbiter” (πρεσβύτερος) poate fi folosit și în sensul de „mai mare”, adică conducător (și în acest caz este sinonim cu cuvântul „episcop”), dar și în sensul de „bătrân”, „bătrân înțelept”, „persoană respectată de vârstă înaintată”. Și în acest caz este vorba despre prezbiteri, nu despre episcopi.
La multe popoare, stareșii, bătrânii înțelepți joacă încă un rol foarte mare în viața societății. Cu ei se consultă, de la ei se cere permisiunea pentru anumite acțiuni, la ei se apelează pentru rezolvarea conflictelor. Așa era și în societatea iudaică din Vechiul Testament. Cărțile Vechiului Testament menționează acest lucru. De exemplu: „Apoi a chemat Moise pe toţi bătrânii fiilor lui Israel şi le-a zis: "Mergeri şi vă luaţi miei după familiile voastre şi junghiaţi Paştile....” (Exod 12:21). „Atunci Domnul a zis către Moise: "Adună-Mi şaptezeci de bărbaţi, dintre bătrânii lui Israel, pe care-i ştii tu că sunt căpetenii poporului şi supraveghetorii lui, şi du-i la cortul adunării, ca să stea cu tine acolo....” (Numeri 11:16).
În Evanghelii se vorbește, de asemenea, despre acești bătrâni: „Auzind despre Isus, a trimis la El pe bătrânii iudeilor să-L roage să vină să-i vindece slujitorul” (Luca 7:3). „Iar făcându-se dimineaţă, toţi arhiereii şi bătrânii poporului au ţinut sfat împotriva lui Iisus, ca să-L omoare...” (Matei 27:1).
Cuvântul grecesc πρεσβύτερος în aceste locuri este tradus ca „bătrân”. După modelul acestor prezbiteri iudei apar bătrânii și în prima comunitate creștină din Ierusalim, care era iudaică prin compoziția sa națională. Conducătorul, episcopul acestei comunități era Iacov, fratele Domnului. În jurul lui s-a format acest prezbiteriat, format din membri respectați, vârstnici ai comunității.
În Epistola sa, apostolul Iacov prescrie acestui prezbiteriat să săvârșească anumite sfinte lucrări, și anume taina Ungerii cu untdelemn: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului” (Iacov 5:14). Iacov era conducătorul comunității din Ierusalim și cunoștea foarte bine compoziția și structura ei.
Faptul că el menționează „prezbiterii Bisericii” și le încredințează săvârșirea tainei ne dă motive să presupunem că existau și doar prezbiteri-bătrâni, nu „bisericești”, adică nu autorizați pentru o astfel de lucrare sfântă, ci doar persoane respectate, cu care se consultau la rezolvarea diferitelor probleme. Și cel mai probabil, „prezbiterii Bisericii” încă de la început treceau printr-un ritual de consacrare, de punere a mâinilor, așa cum vedem în cazul episcopilor și diaconilor.
Un monument scris din secolul al III-lea, „Tradiția apostolică” a sfântului Ipolit Romanul, vorbește deja direct despre necesitatea unei astfel de consacrări: „Când este hirotonit un prezbiter, episcopul să-și pună mâna pe capul lui... Și să se roage așa cum am spus mai sus... precum am spus despre episcop. Episcopul este egal cu prezbiterul în toate, cu excepția scaunului în catedră și a hirotonirii, căci puterea de a săvârși hirotonirea nu este dată prezbiterului”. Trebuie spus că dreptul prezbiterilor de a săvârși Euharistia fără episcop nu a apărut imediat, dar mai multe despre asta mai jos.
Cerințe pentru prezbiteri
Urmând exemplul comunității din Ierusalim, unde episcopul era înconjurat de prezbiteri vârstnici, comunități au fost înființate și în alte locuri. În Epistola către Tit, Apostolul Pavel enumeră calitățile care erau cerute unui prezbiter: „Bătrânii să fie treji, cinstiţi, întregi la minte, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare...” (Tit 2:2). Aici, „Bătrânii” (prezbiterii) nu pot fi înțeleși ca episcopi, deoarece cerințele pentru ei erau deja enumerate în primul capitol al Epistolei către Tit, unde, apropo, sunt numiți atât episcopi, cât și prezbiteri în același sens.
Sfântul Clement al Romei le-a scris corintenilor: „Ascultați de mai-marii voștri și dați cinste cuvenită prezbiterilor.” Aici putem vedea o indicație că prezbiterii erau de vârstă înaintată, cărora obiceiul prescria să le dea cinste. Puțin mai târziu, Fericitul Ieronim de Stridon (secolele IV-V) va scrie: „Presbiter și episcop sunt nume: unul - vârstă, celălalt - cin”. Și un document precum „Regulile Sfinților Apostoli” (Canones Ecclesiastici Apostolorum, sfârșitul secolului al II-lea) afirmă direct că prezbiterii trebuie să fie persoane în vârstă.
O altă diferență în „Reguli” dintre episcopi și prezbiteri se referă la viața de căsătorie. Dacă se spune despre un episcop că „ar fi bine să fie necăsătorit, iar dacă nu este cazul, să fie soțul unei singure soții”, atunci despre prezbiteri este complet diferit: „Așa cum se cuvine, să se abțină de la concubinajul cu soțiile”. Aceasta poate fi, de asemenea, o indicație a vârstei înaintate a prezbiterilor. Totuși, această cerință nu era absolută. În „Tradiția Apostolică” a Sfântului Ipolit se spune: „Un prezbiter a cărui soție a născut nu este decăzut din episcopat”. Aceasta poate indica, de asemenea, că în secolul al III-lea vârsta candidaților la funcția de prezbiteri începuse deja să scadă, și în funcțiile și poziția lor au început să se apropie de imaginea cu care suntem obișnuiți.
Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, ucenic al Apostolului Ioan Teologul, îi menționează adesea pe prezbiteri în scrierile sale, numindu-i „adunarea lui Dumnezeu și oastea apostolilor”.
Iar în Epistola către magnezieni spune că prezbiterii, deși sunt de vârstă înaintată, trebuie totuși să asculte de episcop, chiar dacă acesta este tânăr, „aducând aminte de Tatăl care este în Ceruri, Episcopul peste toate”. Un alt părinte apostolic, Sfântul Policarp al Smirnei, scrie că prezbiterii „trebuie să fie cu inimă blândă, milostivi față de toți, să-i convertească pe cei ce rătăciți, să-i cerceteze pe toți cei neputincioși (bolnavi), ... să se abțină de la orice mânie, părtinire” (Către Filipeni, cap. 6).
Funcțiile Prezbiterilor
Pe lângă convertirea celor rătăciți și vizitarea bolnavilor, Sfântul Policarp vorbește despre funcția judecătorească pe care o îndeplineau prezbiterii. Astfel, îi îndeamnă să evite „nedreptatea în judecată” și să nu fie „cruzi în judecată”, „căci toți suntem înaintea ochilor Domnului” „Dumnezeu, și fiecare dintre noi trebuie să se înfățișeze înaintea scaunului de judecată al lui Hristos și fiecare trebuie să dea socoteală despre sine”.
Un monument al literaturii apocrife din secolul al II-lea, cunoscut sub numele de Clementine (atribuite anterior Sfântului Clement al Romei), afirmă direct: „Oricine dintre credincioși are o dispută să nu apeleze la o instanță civilă cu plângerile sale, ci să fie întotdeauna judecat de prezbiteri și este obligat să respecte verdictul lor fără a pune la îndoială”.
„Regulile Apostolice” indică și alte funcții ale prezbiterilor. Se spune că fiecare episcop trebuie să aibă un număr par de prezbiteri, nu mai puțin de doi, dar ideal 24. Un număr par este necesar deoarece prezbiterii trebuiau să stea de partea dreaptă și stângă a episcopului în timpul celebrării Euharistiei, iar 24 este o referință la Apocalipsa lui Ioan Teologul, care spune că tronul Celui Preaînalt este înconjurat de 24 de bătrâni.
În același timp, prezbiterii „dreapta” și „stânga” sunt categorii diferite, cu grade diferite de onoare și funcții diferite.
Prezbiterii din partea dreaptă aduc Darurile Euharistice spre consacrare episcopului („primesc potirele de la arhangheli”), iar prezbiterii din partea stângă împart Sfintele Daruri credincioșilor („dau potirile mulțimii îngerilor”). Adică, funcțiile prezbiterilor „dreapta” se adresează episcopului, iar cele „stânga” - mirenilor. Dar, pe lângă ajutorul acordat în slujba divină, „cei din dreapta trebuie să aibă grijă de episcopii care slujesc la altar, astfel încât aceștia să primească darurile onoare și ca ei înșiși (prezbiterii - ed.) să fie onorați, în funcție de nevoile lor”. Aici, cel mai probabil, vorbim despre sprijinul material al episcopului și al prezbiterilor.
Se pare că treapta prezbiterilor de sub episcop participa la distribuirea ofrandelor bisericești și a bunurilor materiale în general. Episcopul nu lua în mod arbitrar ceea ce avea nevoie din proprietatea bisericească și nu dispunea de toate după propria sa discreție, ci o făcea cu acordul prezbiterilor, deși vocea sa avea o mare importanță.
Ulterior, în secolele al IV-lea și al V-lea, au apărut reguli canonice care limitau puterea episcopului de a dispune de veniturile bisericești. Astfel, regula a 24-a a Sinodului Local din Antiohia (341) decretează: „Tot ce aparține bisericii trebuie să fie evident și să fie sub controlul prezbiterilor cărora le sunt atribuite proprietățile bisericești”. Iar regula a 26-a a Sinodului Ecumenic al IV-lea (451) prevede: „Întrucât în unele biserici, așa cum am aflat, episcopii administrează bunurile bisericești fără administratori, s-a hotărât ca fiecare biserică care are un episcop să aibă un administrator (econom) din propriul cler, care să administreze bunurile bisericești după voința episcopului său...”
„Regulile” spun următoarele despre funcțiile preoților „de stânga”: „Cei de stânga au grijă de comunitate, astfel încât aceasta, obișnuindu-se cu toată ascultarea, să rămână calmă și să nu se lase să facă zgomot.” Se pare că aceasta se referă la adunările liturgice, la care preoții „de stânga” trebuiau să supravegheze ordinea.
Dar este posibil ca această funcție de supraveghere să fi depășit slujba de cult și să fi vizat viața comunității în ansamblu. Acest lucru se poate deduce din faptul că „Reguli” prescriu ca prezbiterii, în esență, să judece pe cei vinovați: „Dacă cineva, fiind mustrat, începe să răspundă cu insolență, atunci în acest caz prezbiterii de stânga se adună cu toții în altar și, prin hotărâre comună, îl condamnă pe cel vinovat la pedeapsa meritată, astfel încât și ceilalți să aibă frică”. Este puțin probabil ca acest lucru să fi vizat doar comportamentul în timpul slujbei.
„Tradiția Apostolică” ne oferă câteva informații suplimentare despre rolul prezbiterilor în timpul slujbei: „Când episcopul intenționează să săvârșească Taina Euharistiei, atunci diaconii și prezbiterii se adună în jurul lui, îmbrăcați în haine albe, mai frumoase decât ale oricui altcuiva, și este cel mai bine dacă sunt și strălucitoare”. Se spune în continuare că în timpul sfințirii Darurilor, nu numai episcopul își pune mâinile peste ele, ci și prezbiterii. Apoi, episcopul ia împărtășania însuși și dă împărtășania preoților, după care poate da împărtășania poporului sau poate încredința aceasta unuia dintre preoți.
După cum puteți vedea, în vremurile străvechi multe funcții ale episcopilor, prezbiterilor și diaconilor se suprapuneau și ne este foarte dificil să le separăm.
Acest lucru se întâmplă, în primul rând, din cauza lipsei de surse și, în al doilea rând, din cauza faptului că în vremurile străvechi aceste slujiri nu se cristalizaseră încă și nu erau distribuite clar între aceste persoane.
Dezvoltarea slujirii prezbiterale
Ieșind din instituția brătrânilor, tradițională pentru multe culturi, prezbiterii Bisericii Creștine au dobândit aproape imediat o semnificație liturgică. Aceștia îl ajutau pe episcop să săvârșască Euharistia, iar în monumentele antice nu există referințe directe la faptul că prezbiterii ar putea îndeplini vreun rit sacru independent, fără prezența episcopului (cu excepția, desigur, a Tainei Sfântului Maslului, care este menționat în Epistola Apostolului Iacov).
Prezbiterii îl ajutau pe episcop în administrarea proprietăților bisericești, formând un fel de consiliu cu el și, de asemenea, supravegheau evlavia membrilor comunității. De asemenea, încă de la început, prezbiterii îndeplineau o funcție judecătorească, rezolvând diverse situații conflictuale.
Mai târziu, episcopii au început să delege din ce în ce mai multe dintre puterile lor, atât liturgice, cât și administrative, prezbiterilor. De asemenea, odată cu scăderea importanței diaconilor, prezbiterii au preluat funcțiile acestora. De-a lungul timpului, au început să îndeplinească ritualuri sfinte fără prezența episcopului, dar, bineînțeles, la instrucțiunile acestuia.
Treptat, volumul puterilor delegate a crescut atât de mult încât avem dovezi ale prezbiterilor care au hirotonit diaconi și chiar alți prezbiteri. Astfel, Sfântul Ciprian al Cartaginei (secolul al III-lea), într-o scrisoare către Cornelius al Romei, spune despre un anumit prezbiter al său, Novatus: „El a fost cel care, fără consimțământul și știrea mea, din propria sa intenție și ambiție rea, l-a hirotonit pe Felicissimus, acolitul său, ca diacon”. Aici, Novatus este învinovățit nu pentru că a hirotonit un diacon, ci pentru că a făcut-o fără știrea lui Ciprian. Iar Venerabilul Ioan Cassian Romanul (secolele IV-V) povestește cum preotul Pafnutie, aflându-se în deșertul egiptean, unde era imposibil să găsești un episcop în apropiere, a hirotonit un călugăr pe nume Daniel mai întâi ca diacon, apoi ca preot.
Însă acestea au fost cel mai probabil cazuri excepționale.
Dreptul de a hirotoni preoții era atribuit exclusiv episcopilor, iar toate celelalte rituri sacre erau delegate preoților.
Când episcopul a încetat să mai fie conducătorul unei comunități, ci a devenit conducătorul unei întregi eparhii, preoții au ocupat funcția pe care o păstrează și astăzi.
Următoarea publicație va fi dedicată rangurilor inferioare ale clerului bisericesc din timpurile străvechi.
