Povestiri despre Biserica veche: presbiterii
Episcopul este departe, diaconii aproape că nu există, iar presbiterii (preoții, părinții) sunt asociați de mulți, de fapt, cu Biserica. Dar în vechime era altfel.
Astăzi suntem obișnuiți cu faptul că Biserica serviciul principal îl săvârșesc preoții. Ei conduc comunitățile bisericești, săvârșesc slujbe și taine, joacă un rol principal în rezolvarea problemelor materiale și așa mai departe. Dacă comparăm situația actuală cu primele secole ale creștinismului, preoții noștri seamănă mai mult cu episcopii, nu cu prezbiterii antichității.
În publicațiile anterioare s-a spus deja că fiecare comunitate creștină era condusă de un episcop. O comunitate de 12 persoane avea deja dreptul să-și aleagă un episcop, iar dacă erau mai puțini, comunitățile vecine puteau completa acest număr cu delegații lor și ajuta la alegere. Acum, episcopul este conducătorul unei eparhii, care uneori numără sute de comunități.
Până la revoluția din 1917, în Imperiul Rus erau câteva zeci de episcopi, iar majoritatea covârșitoare a preoților îi vedeau doar o dată în viață, la hirotonire, iar credincioșii uneori nu îi vedeau deloc. Ajutorii direcți ale episcopilor în antichitate erau diaconii, care acum sunt necesari în principal pentru frumusețea slujbei arhierești. Începutul sobornicesc, în sensul participării active a mirenilor la rezolvarea problemelor vieții comunității, la noi aproape că lipsește.
Așadar, se poate spune că institutul prezbiterilor ocupă astăzi o poziție dominantă în Biserică – nu în sensul că au puterea cea mai mare, ci în sensul că ei conduc practic aproape toată viața bisericească.
Totuși, în antichitate prezbiterii ocupau o poziție mult mai puțin semnificativă. S-a spus deja că diaconii erau mai importanți în administrarea comunității. De asemenea, s-a menționat că Faptele Apostolilor și Epistolele folosesc adesea conceptele de „episcop” și „prezbiter” ca sinonime. Dar nu este întotdeauna așa. Există locuri unde termenul „prezbiter” este folosit într-un sens diferit de „episcop”, și din ele putem afla cum se deosebeau prezbiterii antici de episcopii antici.
Desigur, Noul Testament nu este singura sursă; prezbiterii sunt menționați și în alte monumente scrise, dar totuși trebuie remarcat că aceste surse sunt clar insuficiente pentru a descrie în mod exhaustiv poziția lor în antichitate. Despre multe lucruri trebuie să vorbim presupunând.
Originea prezbiterilor
Dacă despre apariția institutului diaconilor avem o descriere detaliată în cartea Faptele Apostolilor, iar despre episcopi se vorbește în multe locuri și în Faptele Apostolilor, și în Epistolele apostolice, despre timpul, cauzele și circumstanțele apariției institutului prezbiterilor nu vorbește direct niciun document din timpul apostolic. Cea mai răspândită opinie în știința istorică bisericească se rezumă la următoarele:
Institutul prezbiterilor apare foarte devreme, nu mai târziu de anul 35, după modelul prezbiterilor, sau bătrânilor, din adunările iudaice.
Însuși cuvântul „prezbiter” (πρεσβύτερος) poate fi folosit și în sensul de „mai mare”, adică conducător (și în acest caz este sinonim cu cuvântul „episcop”), dar și în sensul de „bătrân”, „bătrân înțelept”, „persoană respectată de vârstă înaintată”. Și în acest caz este vorba despre prezbiteri, nu despre episcopi.
La multe popoare, stareșii, bătrânii înțelepți joacă încă un rol foarte mare în viața societății. Cu ei se consultă, de la ei se cere permisiunea pentru anumite acțiuni, la ei se apelează pentru rezolvarea conflictelor. Așa era și în societatea iudaică din Vechiul Testament. Cărțile Vechiului Testament menționează acest lucru. De exemplu: „Apoi a chemat Moise pe toţi bătrânii fiilor lui Israel şi le-a zis: "Mergeri şi vă luaţi miei după familiile voastre şi junghiaţi Paştile....” (Exod 12:21). „Atunci Domnul a zis către Moise: "Adună-Mi şaptezeci de bărbaţi, dintre bătrânii lui Israel, pe care-i ştii tu că sunt căpetenii poporului şi supraveghetorii lui, şi du-i la cortul adunării, ca să stea cu tine acolo....” (Numeri 11:16).
În Evanghelii se vorbește, de asemenea, despre acești bătrâni: „Auzind despre Isus, a trimis la El pe bătrânii iudeilor să-L roage să vină să-i vindece slujitorul” (Luca 7:3). „Iar făcându-se dimineaţă, toţi arhiereii şi bătrânii poporului au ţinut sfat împotriva lui Iisus, ca să-L omoare...” (Matei 27:1).
Cuvântul grecesc πρεσβύτερος în aceste locuri este tradus ca „bătrân”. După modelul acestor prezbiteri iudei apar bătrânii și în prima comunitate creștină din Ierusalim, care era iudaică prin compoziția sa națională. Conducătorul, episcopul acestei comunități era Iacov, fratele Domnului. În jurul lui s-a format acest prezbiteriat, format din membri respectați, vârstnici ai comunității.
În Epistola sa, apostolul Iacov prescrie acestui prezbiteriat să săvârșească anumite sfinte lucrări, și anume taina Ungerii cu untdelemn: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului” (Iacov 5:14). Iacov era conducătorul comunității din Ierusalim și cunoștea foarte bine compoziția și structura ei.
Faptul că el menționează „prezbiterii Bisericii” și le încredințează săvârșirea tainei ne dă motive să presupunem că existau și doar prezbiteri-bătrâni, nu „bisericești”, adică nu autorizați pentru o astfel de lucrare sfântă, ci doar persoane respectate, cu care se consultau la rezolvarea diferitelor probleme. Și cel mai probabil, „prezbiterii Bisericii” încă de la început treceau printr-un ritual de consacrare, de punere a mâinilor, așa cum vedem în cazul episcopilor și diaconilor.
Un monument scris din secolul al III-lea, „Tradiția apostolică” a sfântului Ipolit Romanul, vorbește deja direct despre necesitatea unei astfel de consacrări: „Când este hirotonit un prezbiter, episcopul să-și pună mâna pe capul lui... Și să se roage așa cum am spus mai sus
