„Picasso”: rai, poruncă și contradicție a părinților sfinți
Fragmente din cartea lui Andrei Vlasov „Picasso. Partea întâi: Rob”. Episodul 22
Timpul acțiunii: 1992
Locul acțiunii: Kiev
Personaje: părintele Lavr, seminaristii.
– Suficient. Ce este raiul? Unii sfinți părinți pun accent pe faptul că raiul este un loc de fericire supremă pentru om. Alții spun că raiul este un loc unde omului i s-a oferit posibilitatea de a se perfecționa și de a deveni din ce în ce mai asemănător lui Dumnezeu. Nici unii, nici alții nu se contrazic. Să ne amintim, fraților, cum a fost creat omul. Când Dumnezeu decide să creeze omul, El spune în Sine: „Să facem omul după chipul nostru și după asemănarea noastră”. Ce este chipul lui Dumnezeu în om? Sfântul Ioan Damaschin în cartea „Expunerea exactă a credinței ortodoxe” spune că „după chip” înseamnă rațional și dotat cu voință liberă, iar „după asemănare” înseamnă asemănare prin virtute, în măsura în care este posibil pentru om. Iată, fraților, rețineți, voința liberă a omului este ecoul chipului lui Dumnezeu în noi. Dumnezeu nu încalcă această voință umană și nu permite nimănui să o încalce. În primul rând, diavolului. Rețineți. Este foarte important pentru noi. Toate faptele omului se săvârșesc prin voința sa, iar pentru ele va da socoteală înaintea lui Dumnezeu. Altfel, omul nu ar avea pentru ce să fie pedepsit și nu ar avea pentru ce să fie lăudat.
Dar când citim mai departe despre creația omului, găsim și ne mirăm că Dumnezeu îl creează pe om doar după chipul Său. După asemănare însă nu îl creează. Citește, – părintele Lavr s-a apropiat de masa profesorului și a arătat locul.
Seminaristul a citit: „Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut: bărbat și femeie i-a făcut”.
– Acest loc se înțelege astfel, că chipul lui Dumnezeu este dat omului, dar este daruit, se poate spune. Iar pentru a se asemăna cu Dumnezeu, omul trebuie să depună propriile eforturi. Sfântul Grigorie Nysse spune că a fi după chipul lui Dumnezeu ne este propriu prin creație, iar a deveni după asemănarea lui Dumnezeu depinde de voința noastră. Astfel, omul este colaborator al lui Dumnezeu în realizarea planului divin. El trebuie să muncească pentru propria sa perfecționare morală și să devină asemănător lui Dumnezeu. Să devină Dumnezeu prin har.
Sfinții părinți spun că scopul vieții umane este teozis, îndumnezeire, unire cu Dumnezeu. Cuviosul Macarie cel Mare scrie, – părintele Lavr a luat de pe masa profesorului un caiet cu notițele sale și a început să citească: „Domnul a creat sufletul astfel încât să poată fi mireasă și parteneră a Lui, cu care El s-ar uni, pentru ca ea să poată fi un singur duh cu El”. – Iată, fraților, – a ridicat puțin vocea, – scopul vieții umane este unirea cu Dumnezeu. Iar la unire pot aspira doar ființele asemănătoare între ele. Iar sarcina omului în rai a fost să se asemene lui Dumnezeu prin păzirea poruncilor divine. Exact aceasta se înțelege prin cuvintele: „Și a luat Domnul Dumnezeu pe om, pe care l-a creat, și l-a dus în raiul desfătărilor, ca să-l lucreze și să-l păzească”. Iar a păzi porunca, și prin această păzire a se asemăna lui Dumnezeu, poate doar o ființă îmbrăcată cu voință liberă, adică o ființă care poate să încalce porunca. Altfel, nu se poate extrage nicio perfecționare morală din păzirea ei. Omul nu este un robot și porunca nu este un program încorporat în el. Deși nu este exclus că, împreună cu aceasta, omul ar fi trebuit să muncească în sens direct, adică fizic. Cuviosul Efrem Sirian scrie, – părintele Lavr a luat din nou caietul său: „Dacă se va spune că aceste două fapte au fost impuse lui Adam, împreună cu porunca”, adică împlinirea poruncii și munca fizică, „atunci nu mă opun nici acestuia”.
Aici, din rândurile din spate, s-a ridicat o mână:
– Părintele Lavr, pot să pun o întrebare?
– Da.
Un seminarist de la unul dintre cursurile superioare s-a ridicat cu caietul în mână.
– Uitați, am citit aici la Ioan Gură de Aur, – cu un zâmbet greu de ascuns a început să citească: „Fericitul Moise a scris și numele acestui loc, pentru ca cei care iubesc să vorbească în van să nu poată să înșele ascultătorii simpli și să spună că raiul nu a fost pe pământ, ci în cer, și să bârfească cu mitologii de acest fel. E-eh... Unii dintre cei care se mândresc cu elocvența lor și cu înțelepciunea exterioară nu s-au abținut să vorbească împotriva Scripturii, că raiul nu este pe pământ... E-eh... Să ne închidem urechile de la toți acești învățători mincinoși și să urmăm regula Sfintei Scripturi”.
Părintele Lavr asculta cu atenție.
Seminaristul a continuat:
– Iar cuviosul Efrem Sirian scrie, e-e-e... iată: „Raiul se afla la o mare înălțime”, – a zâmbit. – Deci, conform lui Zlatooust, cuviosul Efrem, e-e-e... așa să spunem... – nu s-a îndurat să pronunțe cuvântul „învățător mincinos”.
Mulțumit de sine, s-a uitat la părintele Lavr. A reușit să prindă în cuvânt nu pe oricine, ci pe sfinții părinți.
– Frate, pot să văd caietul tău, – a cerut părintele Lavr.
Fratele a adus. Era un rezumat de teologie morală, pe ultimele pagini fiind desenate niște desene și aceste extrase pe care le-a citit.
– Foarte bine, frate, – a spus părintele Lavr, – că citești cu atenție lucrările sfinților părinți. Rău este că din cele douăsprezece volume ale lui Zlatooust și din cele opt ale lui Efrem Sirian ai notat doar acel loc unde părinții nu sunt de acord între ei. Vrei să spui că acesta este cel mai important loc din toate lucrările lor? – a ridicat capul și a privit clasa.
Toți așteptau cum va reuși părintele Lavr să explice contradicția dintre sfinții părinți?
– Dar ce privește esența întrebării... V-am spus deja că astfel de întrebări nu sunt vitale pentru mântuirea omului. Pot exista neînțelegeri în Biserică și nu trebuie să ne tulburăm din acest motiv. Unde se afla raiul, cât timp a trăit omul acolo, unde a dispărut raiul mai apoi, și multe, multe altele. De asemenea, sfinții părinți nu le acordă atât de multă atenție. Cele mai importante adevăruri Biserica le afirmă prin rațiunea sobornicească ca dogme. Aici, în privința lor, divergențele nu sunt permise. Și
