Filmului „Plătește altuia”: reflecții asupra naturii binelui
Ce se întâmplă dacă renunți la recunoștință pentru o faptă bună și ceri să fie transmisă unei alte persoane. Se va întoarce binele tău la tine și vei face lumea mai bună?
Titlul original al filmului: „Pay it Forward”. În rusă se traduce ca „Plătește înainte”, deși o traducere mai potrivită din punct de vedere al sensului ar fi: „Plătește altuia”. Filmul începe destul de intrigant. Mașina jurnalistului Chris Chandler este implicată într-un accident. El este frustrat și nu știe ce să facă, deoarece a pierdut nu doar bunurile sale, ci și mijlocul de transport, care îi este foarte necesar. Și atunci, dintr-o dată, apare o persoană necunoscută, care îi oferă pur și simplu „Jaguarul” său. Chandler este nedumerit: este un „Jaguar”, o mașină foarte scumpă, cum poți să mi-o dai așa, fără nicio condiție? Nu ai nevoie de nimic de la mine? Străinul răspunde că singurul lucru pe care îl cere de la Chandler este să plătească altcuiva, adică să facă o faptă bună pentru o altă persoană atunci când va fi nevoie.
Intrigat, Chandler îl caută pe acest necunoscut a doua zi și încearcă să afle ce l-a motivat să facă un gest atât de generos și neobișnuit.
Nepotul, un om bogat și influent, îi povestește o întâmplare în care a fost pe punctul de a-și pierde fiica, care a avut un atac de astm și pe care medicii refuzau să o salveze în primul rând, deoarece un tânăr cu o rană sângeroasă a fost adus la spital înaintea ei. Dar acest bărbat nu doar că le-a cedat rândul, ci a și strigat la medic, obligându-l să salveze fetița. La întrebarea: cum poate fi răsplătit, bărbatul a spus: „plătește altcuiva”. Ca urmare, jurnalistul Chandler nu a obținut doar un nou „Jaguar”, ci și un subiect minunat pentru o investigație jurnalistică. Acum trebuie să-l găsească pe acel bărbat și să afle ce anume îl motivează: plătește altcuiva?
Parelel cu aceasta, filmul arată capătul opus al acestei lanțuri. Într-o școală obișnuită învață un băiat obișnuit, Trevor McKinney.
Are 11 ani, locuiește cu mama sa, Arlene, care nu poate renunța la băutură. Tatăl lui Trevor (pe care, de altfel, îl joacă Jon Bon Jovi) nu locuiește cu ei, dar uneori revine, deși aceste reveniri aduc doar probleme. El suferă și de alcoolism și o terorizează adesea pe Arlene și pe Trevor.
În noul an școlar, în școală apare un nou profesor de științe sociale, Eugene Simonet. Este un profesor foarte neobișnuit. În primul rând, fața lui este desfigurată de o arsură teribilă, iar în al doilea rând, la prima lecție le dă copiilor o sarcină neobișnuită: „Găsiți și implementați o idee care va schimba lumea”.
Aici putem să ne oprim și să ne gândim: ce aș putea eu să propun? Mulți oameni (dacă nu toți) înțeleg că lumea noastră este imperfectă, că există mult rău, suferință și imperfecțiune.
Mulți ar dori să schimbe această lume. Unii încearcă să facă asta. Dar doar câțiva înțeleg că lumea noastră nu poate fi schimbată prin reforme politice, economice sau sociale.
Nu se poate concepe un sistem social sau un model economic în care toți să fie fericiți. Încercările de a implementa diverse teorii ale bunăstării generale se transformă, de obicei, în tragedii colosale cu milioane de victime umane. Ce să mai spunem despre încercarea de a construi o societate justă și fericită pe baza marxism-leninismului! De ce dorința de a schimba lumea în bine duce adesea la tragedii, victime nevinovate, iar lumea devine, în rezultat, doar mai rea?
Creștinismul știe răspunsul la această întrebare. Spune: vrei să schimbi lumea – începe cu tine. Această adevăr a fost exprimată cel mai concis de către preacuviosul Serafim de Sarov: dobândește un duh pașnic și în jurul tău se vor mântui mii.
Elevii vin cu diverse idei. Cineva propune chiar să creeze un site pe internet, prin care să invite toți chinezii să sară simultan, pentru a schimba centrul de greutate al pământului. Amuzant? Absurdu? Dar acest lucru răspunde exact cerinței: implementarea acestei idei este, în principiu, posibilă și cu siguranță va schimba lumea. De ce? Nu va fi mai rău din asta? Acestea sunt întrebări suplimentare. În ciuda absurdității acestei propuneri, trebuie să recunoaștem cu sinceritate: adesea exact așa acționăm, facem o acțiune, fără să ne gândim la ce va duce aceasta și dacă va fi rău pentru anumite persoane sau pentru noi înșine.
Trevor propune ceva diferit, el sugerează un plan conform căruia intenționează să facă bine trei persoane și să le ceară să facă bine altor trei. Astfel, „cantitatea” de bine va crește în progresie geometrică.
Primul căruia Trevor încearcă să-i ajute este un om al străzii dependent de droguri, pe care îl găsește într-un cartier defavorizat, îl aduce acasă, îl hrănește și îl lasă să rămână peste noapte. O acțiune nebunească. Deoarece omul străzii ar putea fura ceva, să comită violență asupra lui sau asupra mamei sale, să provoace distrugeri și așa mai departe. Toate acestea sunt foarte corecte și raționale din punctul nostru de vedere uman. Dar acest impuls sincer de a ajuta pe cineva aflat în nevoie este foarte valoros în fața lui Dumnezeu. „ Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă".” (1 Regi 16, 7).
Mama lui Trevor descoperă din întâmplare un om al străzii necunoscut în casa lor. La început se sperie foarte tare, iar apoi se supără foarte mult pe fapta fiului său. Ea gândește în acea logică umană. Arlene îl întreabă pe fiul său de ce a făcut asta, iar Trevor îi povestește despre sarcina profesorului neobișnuit. Arlene vine la școală și face un scandal: cum își permite profesorul să le dea elevilor sarcina de a aduce oameni ai străzii în casele lor. În pofida faptului că Arlene și Eugene simt antipatie unul față de celălalt la prima întâlnire, Trevor își propune să-i căsătorească, deoarece amândoi îi sunt dragi. Astfel, el vrea să-și salveze mama de alcoolism și pe profesor de singurătate. El le organizează o întâlnire, iar lucrurile par să înceapă să meargă bine.
A treia persoană pe care Trevor decide să o ajute este colegul său de clasă, care este hărțuit de elevii mai mari. Tipic fenomen de hărțuire școlară, care, din păcate, este familiară multora. Dar viața nu este un basm cu un final fericit obligatoriu. În viață, lucrurile se întâmplă adesea altfel decât ne imaginăm. Uneori în viață se întâmplă ca faptele bune să ducă la consecințe rele sau pur și simplu să fie irosite. Și aici, Trevor se confruntă cu dezamăgire: bărbatul fără adăpost pe care l-a adăpostit și căruia i-a dat șansa de a ieși din necaz se scufundă din nou în fundul uitării induse de droguri. Mama și Eugene, ambii trecuți prin trădare și traume psihologice în viața lor, nu pot avea încredere unul în celălalt. Dar el însuși nu îndrăznește să-și apere colegul de clasă atunci când este bătut, pur și simplu pentru că îi este frică. Așadar, ideile și visele sale, atât de corecte și frumoase, chiar nu valorează nimic în realitate? A fost totul în zadar? Chiar nu are binele nicio șansă?
Trevor este gata să creadă că acesta este cazul, dar, în pofida a tot, sămânța bunătății pe care a semănat-o dă roade. Un dependent de droguri fără adăpost, în cpofida incapacității sale de a-și depăși pasiunea, își amintește de bunătatea pe care i-a arătat-o un băiat simplu. Și în momentul decisiv, nu trece indiferent pe lângă o fată care este gata să se sinucidă. Iar mama lui, Arlene, își amintește brusc de mama ei, și ea o femeie decăzută din cauza dependenței de alcool, și o vizitează pentru prima dată după mulți ani.
Mama îl ajută pe un om de culoare cu probleme, care se dovedește a fi același bărbat care își cedează locul în spital unei fete cu un atac acut de astm. Și în ordine inversă, întregul lanț de fapte bune este dezlegat de jurnalistul Chris Chandler.
Hai să nu mai vorbim despre cum se termină filmul. Să ne gândim la asta.
De ce le facem bine altor oameni? Care este motivația noastră? Și ar trebui să ne limităm la doar trei (oarecare) fapte bune?
Adesea facem bine pentru că cineva ne-a mai făcut bine înainte. Această proprietate a psihologiei noastre este perfect descrisă în celebra carte „Psihologia influenței” a psihologului american Robert Cialdini. O persoană care a fost tratată cu bunătate se simte adesea îndatorată și încearcă să facă ceva bun în schimb. În Pay It Forward, este pur și simplu redirecționat către o a treia persoană. Cialdini descrie acest lucru ca pe o tehnologie manipulatoare: dacă vrei să obții ceva de la o persoană, fă mai întâi ceva amabil și, se presupune, altruist pentru ea. Da, se pare că nu ceri nimic în schimb, dar în realitate îți va fi dificil să refuzi orice cerere.
Al doilea motiv comun pentru care facem bine este acela că așteptăm ceva în schimb, un fel de recompensă, materială sau nematerială, recunoștință sau altceva. Am făcut ceva bun pentru cineva și așteptăm deja ca această persoană să facă și ea ceva pentru noi, sau cel puțin să fie recunoscătoare și apreciativă față de noi. Oamenii religioși extrapolează adesea această atitudine la Dumnezeu. Dăm milostenie și așteptăm ca Dumnezeu să ne răsplătească de patru ori. Facem fapte bune pentru a primi o răsplată, dacă nu în această viață, atunci în următoarea. Câștigarea Împărăției Cerurilor. Și totul pare a fi corect, ba putem chiar selecta citate din Sfintele Scripturi care confirmă această atitudine față de bine. Totuși, o astfel de atitudine este nedemnă de Dumnezeu. Relațiile cu Dumnezeu nu sunt un contract legal sau o înțelegere: tu îmi dai, eu îți dau ție.
Adevărata bunătate este calitatea unei persoane care este întoarsă către Dumnezeu. „Fiți dar milostivi, cum și Tatăl vostru este milostiv.” (Luca 6:36) Nu este vorba despre fapte, ci despre calitatea sufletului. Omul trebuie să se străduiască să fie milostivă, trebuie să dobândească această calitate, această virtute, care, desigur, se va manifesta în acțiuni specifice. Dar cineva poate face o faptă bună fără a avea milă sau o inimă bună. Se poate face cu așteptarea răzbunării sau chiar folosind bunătatea ca tehnologie de manipulare. Dar dacă o persoană este bună, dacă este milostivă, dacă Îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele său, ea emană bunătate în mod natural. El face fapte bune pur și simplu pentru că nu poate face altfel. Și exact asta trebuie să ne străduim.
În încheiere, aș dori să citez cuvintele Sfântului Antonie cel Mare, întemeietorul vieții monahale. Acest om, care și-a petrecut întreaga viață departe de oameni, depunând eforturi ascetice incredibile, a ajuns în cele din urmă la următoarea concluzie: „Un om care Îl cunoaște pe Dumnezeu este bun; iar când nu este bun, înseamnă că nu-L cunoaște pe Dumnezeu și nu va fi niciodată cunoscut de El: căci singura cale de a-L cunoaște pe Dumnezeu este bunătatea.”
