Din istoria Bisericii Antice: Prima Ierarhie
Există multe dezbateri astăzi despre statutul și jurisdicțiile bisericii. E greu de înțeles. Înțelegerea faptului cum era Biserica la începutul istoriei sale ne poate ajuta.
Desigur, este imposibil să descriem întreaga istorie a Bisericii în primele secole ale existenței sale într-un singur articol. UJO plănuiește o serie de publicații care vor dezvălui diverse aspecte ale vieții interne a Bisericii antice. Se va prezenta dinamica dezvoltării și motivele care au determinat anumite schimbări. Sperăm că acest lucru va fi util nu doar pasionaților de istorie, ci și celor care se gândesc la viitorul Bisericii de astăzi. Căci, după cum a spus înțeleptul Solomon: "Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care să se spună: "Iată ceva nou!" aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră” (Ecl. 1:9, 10).
Biserica, așa cum o înțelegem astăzi, a luat ființă în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a coborât asupra celor doisprezece apostoli din încăperea de sus din Sion. Totuși, chiar și înainte de aceasta, când Hristos și ucenicii săi au umblat prin Iudeea și Galileea și au predicat Împărăția lui Dumnezeu, ei pot fi considerați ca o comunitate în care s-au dezvoltat anumite relații, care au influențat ulterior formarea Bisericii Noului Testament. Nu a existat o egalitate absolută în toate în această comunitate. Dintre cei doisprezece apostoli s-a remarcat iubitul ucenic al lui Hristos, Ioan, numit mai târziu Teologul. Petru s-a remarcat ca primul care a primit puterea de a lega și de a dezlega. Împreună cu Apostolul Iacov, Petru și Ioan au format o trinitate căreia Domnul i-a acordat mai multă atenție și căreia a avut încredere să fie prezentă la cele mai importante și secrete fapte, de exemplu, învierea fiicei lui Iair sau Schimbarea la Față.
O oarecare subordonare a apostolilor o putem vedea în episodul descris de evanghelistul Ioan: „Şi erau nişte elini din cei ce se suiseră să se închine la sărbătoare. Deci aceştia au venit la Filip, cel ce era din Betsaida Galileii, şi l-au rugat zicând: Doamne, voim să vedem pe Iisus. Filip a venit şi i-a spus la Andrei, şi Andrei şi Filip au venit şi I-au spus lui Iisus.” (Ioan 12. 20-22). Filip nu merge la Hristos însuși, ci o face prin apostolul Andrei. Acest lucru este destul de remarcabil, deși, desigur, nu ne oferă motive să tragem nicio concluzie globală.
Mai târziu, apostolul Pavel în Epistola către Romani va scrie că toată această diferență este necesară nu pentru a invidia, a intriga sau a dobândi o poziție mai înaltă, ci pentru ca fiecare să-și poată îndeplini slujirea în locul pe care i-a hotărât Dumnezeu, după abilitățile fiecăruia: „Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună!” (Rom. 12:6–8). Să ne amintim și de pilda talanților, când proprietarul casei dă slujitorilor săi diferite cantități de talanți, după puterea fiecăruia.
Inițial, cei doisprezece apostoli nu numai că au condus Biserica, ci au decis și toate problemele în general: organizarea adunărilor euharistice, predicarea și gestionarea resurselor materiale. Au existat imediat o mulțime de aceste fonduri, deoarece creștinii nou convertiți și-au adus absolut toate proprietățile la picioarele apostolilor. Erau foarte mulți membri ai primei comunități creștine din Ierusalim. Faptele Apostolilor mărturisesc că, după prima predică a Apostolului Petru, în ziua coborârii Duhului Sfânt, li s-au alăturat trei mii de oameni. Și deși o parte semnificativă dintre ei erau evrei din diaspora care au venit să se închine la Templul din Ierusalim, totuși, au existat și mulți localnici din Ierusalim.
Destul de repede, comunitatea creștină timpurie a ajuns să înțeleagă că era nevoie de un anumit sistem administrativ pentru a o guverna, care a început odată cu alegerea celor șapte apostoli.
Așa o povestește apostolul Luca: „În zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, eleniştii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi. Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se şi-au pus mâinile peste ei.” (Fapte 6:1-6).
Ceea ce este remarcabil la această schemă este următorul: în primul rând, împărțirea funcțiilor sau tipurile de servicii. Apostolii trebuie să rămână „în rugăciune și în slujirea cuvântului”, iar diaconii trebuie să „aibă grijă de mese”. În al doilea rând, inițiativa pentru alegerea diaconilor vine de la apostoli, dar aceștia nu sunt aleși de ei, ci de comunitate. În al treilea rând, apostolii îndeplinesc hirotonirea diaconilor – ca act final al întregii proceduri.
Acest lucru însemna, de asemenea, că aveau autoritatea finală de a aproba candidații pe care i-au ales și puteau respinge pe oricare dintre ei. De asemenea, vedem că fără această hirotonire, diaconii nu și-ar putea îndeplini slujirea, ceea ce înseamnă că avea un sens sacru, și nu doar funcțional. Desigur, diaconii primiseră anterior Taina Botezului, în care Duhul Sfânt a coborât asupra lor, dar acest lucru nu era suficient pentru slujba diaconului. Era nevoie de un har special (dacă se poate spune așa), care le-a fost dat prin punerea mâinilor de către apostoli.
Acest sistem de alegere și hirotonire în preoție a continuat câteva secole, după care participarea comunității la alegerea candidaților la preoție a fost exclusă din acesta. Un vestigiu al acesteia rămâne exclamația „porunciți”, care în vremurile noastre se adresează poporului în timpul hirotoniei, precum și cuvântul „axios” (vrednic este), care trebuie rostit de cei prezenți în biserică.
Iudeii din diasporă, care s-au împrăștiat din Ierusalim în cetățile lor, au purtat cu ei vestea noii învățături pe care o auziseră acolo. Unii s-au întors acasă deja crezând și botezându-se, alții pur și simplu au raportat-o ca o veste interesantă. Prin urmare, apostolii, care mergeau prin orașe predicând, întâlneau adesea oameni în aceste orașe care au fost numiți mai întâi „ucenici ai lui Hristos”, iar apoi, începând cu Antiohia, au început să fie numiți „creștini”. Apostolii au predicat prin orașe și au organizat comunități locale. Acestea erau în principal principalele orașe ale Imperiului Roman, în care existau comunități evreiești destul de mari. Propovăduirea apostolilor le era adresată în principal lor.
După ce au stabilit viața unei comunități într-un singur oraș, apostolii mergeau mai departe.
Încă de la început, în Biserică au apărut, ca să spunem așa, două tipuri ale ierarhie: unii călătoreau neîncetat, treceau de la o comunitate la alta, iar jurisdicția lor s-a extins asupra tuturor creștinilor. Alții erau legați de o anumită comunitate și jurisdicția lor nu se extindea dincolo de acea comunitate. Aceștia din urmă erau episcopi, care în perioada cea mai veche a Bisericii erau numiți și preoți, dar și diaconi.
De exemplu, în scrisoarea sa către Tit, apostolul Pavel scrie: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit:” (Tit 1:5). Tit a îndeplinit slujirea apostolică și s-a mutat din loc în loc, iar în fiecare comunitate anume era numit un presbiter, care era și episcop. În unele cazuri, slujirile apostolice și episcopale au coincis. De exemplu, primul episcop al comunității din Ierusalim a fost apostolul Iacov, fratele Domnului. Iar Apostolul Ioan Teologul și-a trăit ultimii ani la Efes și a fost conducătorul comunității locale.
Următorul punct foarte important, care ne dă o idee despre ce principiu de conducere administrativ a existat inițial în Biserică, este Sinodul Apostolic din 47 (după alte surse, 49). În pofida faptului că propovăduirea apostolică a fost inițial adresată evreilor, aproape imediat un număr mare de păgâni au început să se alăture Bisericii. Acesta nu a fost un fenomen nou, deoarece chiar și în vremurile Vechiului Testament unii păgâni s-au convertit la iudaism.
Așa numiți prozeliți, trebuiau să se supună ritului tăierii împrejur și să respecte legea lui Moise. Când un număr semnificativ de păgâni au început să se alăture Bisericii, a apărut întrebarea: că ar trebui să respecte Legea mozaică? Descrierea Sinodului Apostolic este cuprinsă în capitolul 15 al Cărții Faptele Apostolilor și în capitolul 2 din Epistola apostolului Pavel către Galateni. Rezultatul Sinodului a fost următorul decret: „Pentru că, părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi!!" (Fapte 15:28, 29).
Este important pentru noi să remarcăm următoarele: în primul rând, problema, care privea întreaga Biserică, și nu comunitățile individuale, a fost decisă la nivelul întregii Biserici. În al doilea rând, niciunul dintre apostoli nu s-a considerat îndreptățit să decidă singur această problemă și, chiar și în timpul discuției, niciunul dintre ei nu a avut un vot decisiv, inclusiv Petru. În al treilea rând, apostolul Iacov, care a prezidat consiliul, nu avea alte puteri exclusive decât cele organizatorice. Din toate acestea rezultă că principiul principal al guvernării Bisericii și al soluționării tuturor problemelor este principiul sobornicității. Nu trebuie confundat cu democrația. Aceasta este natura sfântă a acestei forme de guvernare, că prin sobornicitate se manifestă acțiunea Duhului Sfânt: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă”.
O altă trăsătură pe care aș dori să o remarc este că transmiterea harului Duhului Sfânt în Taină a avut încă de la început o anumită latură formală. A avut loc numai prin punerea mâinilor acelor persoane care aveau dreptul să o facă: apostolii, iar apoi episcopii (presbiteri). Acest lucru este important, inclusiv în lumina discuțiilor contemporane despre valabilitatea hirotoniilor săvârșite în afara Bisericii. De exemplu, cartea Faptele Apostolilor ne spune: „Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, Care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus.Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt.F.A.(8:14–17). Aici vedem că Duhul Sfânt nu coboară ca urmare a credinței personale în propovăduirea lui Hristos și nici măcar ca urmare a botezului, care aici trebuia înțeles ca o scufundare în apă cu o promisiune de fidelitate față de Iisus Hristos. Este necesar ca apostolii să vină și să pună mâinile asupra credincioșilor cu rugăciunea potrivită.
Deci, putem evidenția următoarele trăsături ale Bisericii lui Hristos nou create:
-Duhul Sfânt este împărtășit prin punerea mâinilor de către persoane autorizate;
-darurile Duhului Sfânt sunt diferite: Botezul ca alăturare la Biserică, harul episcopiei (presbiterului), harul diaconului;
-ierarhia bisericii este împărțită într-una care este în continuă mișcare și una care este locală, legată de o anumită comunitate;
-ierarhia locală este aleasă de comunitatea însăși și aprobată (hirotonită) de apostoli;
-niciun apostol nu domină pe altul administrativ, nici o comunitate nu domină pe alta;
-Biserica este unită prin unitatea credinței în Hristos, unitatea standardelor morale și unitatea Tainelor săvârșite de Duhul Sfânt;
-latura vizibilă a acestei unități s-a manifestat în faptul că toți apostolii au fost recunoscuți ca atare în toate comunitățile creștine timpurii;
-conciliaritatea este principiul principal al conducerii administrative a Bisericii.
În următoarele publicații vom vorbi despre tipurile carismatice de slujire în Biserica antică.
Spoiler: niciunul nu a supraviețuit până în ziua de
