Ochi care privesc prin întuneric
Cerem lui Dumnezeu să fie nu așa cum este, ci așa cum dorim noi. Dacă El nu răspunde la cererile noastre, facem tot posibilul ca să fie după voia noastră, nu după voia Lui.
«Eliberați de păcat, ați devenit robi ai dreptății… Căci când erați robi ai păcatului… ce rod aveați atunci? Faptele de care acum vă este rușine, pentru că sfârșitul lor este moartea… Dar acum… rodul vostru este sfințenia, iar sfârșitul - viața veșnică. Căci plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viața veșnică» (Rom. 6:18-23).
Aceste cuvinte răsună în această zi de duminică în timpul liturghiei. Toți am învățat bine cu mintea învățătura Evangheliei despre faptul că viața ne este dată pentru a alege între abisul întunericului veșnic și abisul bucuriei veșnice. Iar Dumnezeu aranjează viața noastră astfel încât să ne forțeze să ne trezim din somnul păcătos. Acest lucru se întâmplă atunci când un ascet atinge starea de nepătimire, practicând constant în viața sa spirituală tăcerea și lipsa de gânduri. Este dificil? Și da, și nu în același timp. Pentru a atinge nepătimirea, de la noi se cere un singur lucru - încrederea în Dumnezeu sau, altfel spus, smerenia. Oricum ar fi viața, trebuie să ne amintim - la Dumnezeu nu există greșeli și să ne liniștim. Pare că ce poate fi mai simplu? Dar cât de greu este totuși!
În fiecare zi, citind «Tatăl nostru», spunem: «Facă-se voia Ta». Dar de îndată ce voia lui Dumnezeu nu coincide cu a noastră, începem imediat să ne descurajăm, ba chiar să disperăm. Este greu să-ți păstrezi inima în pace, când soarta noastră nu se desfășoară așa cum ne-am dori.
Cerem lui Dumnezeu să nu fie așa cum este, ci așa cum vrem noi. Dacă El nu răspunde la cererile noastre, facem tot posibilul să fie după voia noastră, nu după a Lui.
Dar Dumnezeu începe să se îngrijească de nevoile noastre doar atunci când toate grijile noastre sunt pentru mântuirea sufletului. De îndată ce spui: «Doamne, facă-se voia Ta!», atunci devine ușor-ușor, iar această credință ne întărește complet și face povara noastră ușoară. Dar când începi să repeți: «Eu», «Mie», «Al meu», o greutate teribilă se așază pe sufletul tău și lumina zilei se întunecă în ochii tăi. Casa, familia, munca - trei stâlpi ai împărăției pământești. «Eu», «mie», «al meu» - trei stâlpi ai minții păcătoase. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - trei sprijinuri ale Împărăției Cerești.
Corpul nu este al nostru, gândurile nu sunt ale noastre, pământul pe care pășim nu este nici el al nostru. Chiar și propriul meu «eu» nu este de fapt al meu. Toate acestea nu le-am ales, au venit la noi singure și la fel vor pleca. Ce va rămâne? Duhul nostru veșnic, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. El trăiește undeva în adâncul ascuns al inimii spirituale, în acea liniște interioară unde nu există nici gânduri, nici dureri, nici griji. Acest Duh este liber de la nașterea noastră. Dar diavolul, care trăiește în minte, ne atrage în agitație, ca să uităm de Dumnezeu pentru totdeauna. Mintea trăiește în trecut sau viitor. Dar în timp ce așteptăm să se termine totul, se termină însăși viața noastră. Mâine nu va veni niciodată. Există doar acum etern. Timpul trăiește doar în capul nostru, nu are unde altundeva să trăiască. Mintea noastră simte moartea, iar Duhul nemurirea.
Gradul de îndepărtare a omului de Dumnezeu poate fi măsurat prin gradul său de iritabilitate. Cu cât avem mai puțină răbdare, cu atât spiritul nostru este mai slab, cu atât suntem mai departe de mântuire. Un om obișnuit crede că viața este dată pentru a dobândi totul în ea. Dar de fapt, ea ne este dată pentru a pierde totul în ea.
Viața se termină cu pierderea sănătății, iar apoi a corpului, cu care ne-am purtat toată viața ca un nebun cu o piuă. Dar ultima boală aduce sufletul la o smerenie finală și la înțelegerea că totul în viața noastră a fost deșertăciune și chin al spiritului.
Dar cât timp suntem vii și sănătoși, a da înapoi lui Dumnezeu ceea ce am considerat al nostru este foarte amar și dureros. Doar cel care face acest lucru de bunăvoie, bazându-se în toate pe voia lui Dumnezeu și renunțând nu doar la exterior, ci și la propriul său egoism, intră fără efort în Împărăția lui Dumnezeu.
Nu circumstanțele vieții noastre sunt înfricoșătoare, ci modul în care le desenează imaginația noastră. Duhul omului nu se teme de nimic. Toate fricile noastre trăiesc în cap. Iar mintea, de obicei, ne înșală. Gândurile sale sunt o perdea care ne separă de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este pretutindeni, unde este locul fricii? În interiorul nostru nu vom găsi nimic care să fie în afară. Dar nici în afară nu vom găsi nimic din ceea ce este în interior. Trupul nostru va deveni într-o zi gunoi, pe care vom dori să-l îngropăm cât mai repede. Iar Duhul nemuritor nu va dispărea nicăieri, rămânând ceea ce este. Interiorul este legat de infinitate, iar exteriorul este ca un vis. Harul lui Dumnezeu ne înconjoară din toate părțile, doar mintea noastră nu poate nici să vadă, nici să-și imagineze acest lucru.
Robia poate fi nu doar păcatului. Omul poate fi rob și al dreptății. Poți construi biserici, organiza activitatea taberelor ortodoxe pentru copii, lucra la organizarea serbărilor de Crăciun și a concertelor de Paște. Poți imita creștinismul an de an, dar să nu devii niciodată un creștin autentic. Cufundându-te cu capul în faptele bune exterioare, poți uita de cel mai important lucru și să nu ajungi niciodată la o întâlnire personală cu Hristos. Pentru a deveni prietenul lui Dumnezeu, trebuie să-ți lași egoismul, pentru că aceasta este principala forță distructivă, care se adună într-un nod dens de patimi. Energia sa începe să controleze toate acțiunile victimei sale, luându-i puterile, până când o ucide complet. De aceea egoismul este atât de periculos pentru om.
Tot ce este necesar pentru noi, Dumnezeu va face El însuși la timpul potrivit. Noi trebuie doar să-L căutăm neîncetat în inima noastră. La El nu ne vor conduce nici serbările, nici concertele, nici maratoanele spirituale de ciclism etc. Doar în adâncime, pe trepte, după bătaia inimii, clipă de clipă - acolo unde nu mai este zgomotul lumii, duce drumul către El. Dumnezeu nu este în cărți, nu este în discuțiile despre El. El este în acea liniște, în care trebuie să te asculți și să te taci.
Ceea ce numim lume - este doar rodul imaginației minții noastre, care
