„Nevroză spirituală”: Starețul Paisie despre dreptul la greșeală

Omul modern trăiește în strânsoarea perfecționismului. Ne temem să nu greșim la locul de muncă, ne temem să nu părem ridicoli pe rețelele sociale. Atitudinea de pocăință a vieții spirituale poate avea, de asemenea, consecințe negative. De multe ori, criticându-ne excesiv pentru fiecare păcat, Îl vedem pe Dumnezeu ca pe un examinator sever, care ține evidența căderilor noastre.

Dar este oare așa în realitate? Vom discuta cu Cuviosul Paisie Aghioritul despre motivul pentru care Dumnezeu îi iubește pe cei sârguincioși, nu pe cei „perfecți”, și cum să deosebim pocăința mântuitoare de isteria egoistă.

Capcana perfecționismului „sfânt”

Adesea credem că viața spirituală este o scară verticală pe care trebuie să alergăm în sus, fără să ne împiedicăm. Orice cădere, orice eșec în post sau izbucnire de mânie ne provoacă panică.

„Sunt un creștin rău”, „Nu reușesc nimic”, „Dumnezeu m-a părăsit” – aceste gânduri sunt cunoscute de toți, în special de cei care abia au pășit pragul bisericii și doresc imediat să devină credincioși perfecți.

Bătrânul Paisie avertizează strict: această stare nu este evlavie. Este „anxietate spirituală”, în spatele căreia nu se ascunde dragostea pentru Dumnezeu, ci amorul propriu rănit. Vrem să fim „premianți” în ochii noștri. Dar Dumnezeu așteaptă de la noi cu totul altceva.

„Viața spirituală nu este apăsarea unor butoane: ai apăsat un buton – și ai devenit sfânt. Dumnezeu nu ne cere lucruri care depășesc puterile noastre. El nu este un tiran, ci un Tată iubitor. Unii strâng șuruburile atât de tare, încât rup filetul. Nu trebuie să facem așa. Faceți ceea ce puteți, cu bucurie și speranță, iar restul lăsați-L lui Dumnezeu”, spune geronda.

Într-adevăr, străduindu-ne să devenim perfecți doar prin propriile noastre forțe, ne atribuim calități divine. „Sfântul sfinților” – auzim de fiecare dată la Liturghie, dar, conduși de intenții corecte către evlavie, îl idealizăm complet greșit, fără a permite lui Dumnezeu, care este „Singurul Sfânt”, să acționeze în viața noastră.

Dumnezeu îi iubește pe cei sârguincioși, nu pe cei „impecabili”

Cum reacționează Dumnezeu la greșelile noastre? Mulți își imaginează un birou ceresc, unde Dumnezeu este un fel de slujitor al Themis, iar îngerii-secretari notează cu severitate păcatele noastre în protocolul judiciar. În schimb, bătrânul Paisie propune o imagine complet diferită – imaginea unei mame iubitoare și a unui prunc.

„Un copil mic, când învață să meargă, cade, se ridică, cade din nou, se lovește, plânge și se ridică din nou. Și Dumnezeu, ca un Tată blând, vede efortul copilului Său și se bucură de sârguința lui. El nu cere să nu cădem – acest lucru este imposibil pentru om – dar vrea să nu ne tăvălim în noroi, ci să ne ridicăm și să mergem către El”.

Cuvântul cheie aici este sârguința și voința. Geronda este convins: dacă omul are o voință bună și se străduiește după puterile sale, Dumnezeu îi va acoperi slăbiciunile cu harul Său.

„Dumnezeu se uită la ceea ce este în inima omului, nu la cât de perfect a îndeplinit regula exterioară”, afirmă Cuviosul Paisie.

Tristețea căderii: Pocăință sau mândrie?

De ce cădem în depresie când săvârșim un păcat? Ni se pare că ne pocăim foarte mult, ne „spovedim” corect. Dar, de fapt, nu este smerenie, ci egoism rănit. Egoistul nu este supărat că L-a întristat pe Dumnezeu. El este supărat că „imaginea sa perfectă” a fost distrusă în fața ochilor săi.

Avva face o distincție clară între concepte precum „smerenie” (în fața lui Dumnezeu) și „smerenie” (în fața sa și a celor din jur). Iată ce spune el:

„Există smerenie din har și există „smerenie” de la vrăjmaș, care duce la disperare. Când omul, după cădere, cade în disperare – aceasta vine din egoism. Egoistul spune: „Cum am putut să fac așa ceva? Cum am putut să cad atât de jos?”. Iar omul smerit spune: „Doamne, sunt un om slab. Iartă-mă, am căzut din nou. Ajută-mă să mă ridic”. Și el se ridică și merge mai departe cu speranță, fără a-și pierde pacea sufletească”.

Bătrânul numește această stare „masochism spiritual”. Ne scormonim rănile în loc să le vindecăm. Și în această substituire este „implicat” nimeni altul decât diavolul însuși. Tot ceea ce ne aduce Dumnezeu în viață oferă doar mângâiere și bucurie, nu neliniște și nervozitate.

Discernământul – „frânele” spirituale

Pentru a evita eșecurile pentru care ne reproșăm ulterior, avem nevoie de principala virtute – discernământul. Bătrânul Paisie compara adesea omul cu o mașină, iar discernământul – cu volanul și frânele.

„Trebuie să-ți cunoști măsura. Dacă mașina are un motor de „mică capacitate”, iar tu o încarci ca pe un camion, se va strica. Discernământul ne spune cât putem duce. Mai bine o regulă mică, dar îndeplinită cu bucurie și atenție, decât una mare – cu cârtire și epuizare”, învață avva.

Tocmai discernământul ne ajută să reacționăm corect la critică. Adesea suntem foarte dependenți de opinia altora. Suntem criticați – și ne „împingem în colț” cu și mai multă introspecție.

„Cum să reacționăm corect la observații?” – îl întrebăm pe bătrânul Paisie. Iar el răspunde:

„Dacă ești criticat pe bună dreptate – corectează-te și mulțumește. Dacă pe nedrept – bucură-te și mai mult! Aduni „valută cerească”. Oamenii care ne judecă pe nedrept ne curăță sufletul gratuit. Nu trebuie să te justifici și să-ți dovedești dreptatea, consumându-ți forțele sufletești. Lasă judecata în seama lui Dumnezeu”.

Dreptul la greșeală

A accepta propria imperfecțiune nu înseamnă a-ți permite să păcătuiești. Înseamnă a te împăca cu faptul că suntem oameni, nu îngeri. Nu suntem autosuficienți, ceea ce înse