«Nu eu trăiesc, ci Hristos trăiește în mine»: lecția apostolului Pavel

```html

«M-am răstignit împreună cu Hristos, și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine» (Gal. 2:19-20), – spune apostolul Pavel cu hotărâre, ca și cum ar lovi cu un ciocan pe nicovală. Iar noi, ascultând aceste cuvinte, tresărim involuntar și ne gândim: cum se poate vorbi cu atâta entuziasm despre răstignire? Cum se poate renunța complet la propriul «eu», la propria personalitate, și afirma cu curaj că Hristos a pătruns complet cu puterea Sa divină în trupul și sufletul omului păcătos?

Cinstirea Apostolului

Fără îndoială, pentru a afirma astfel de lucruri, este necesară o experiență spirituală considerabilă. Iar apostolul a avut întotdeauna din plin această experiență. La începutul Epistolei către Galateni, el povestește despre minunata sa convertire la credință, dezvăluind cu îndrăzneală toate trăirile care au avut loc în sufletul său.

Apostolul consideră că ascultătorii săi trebuie să știe totul despre învățătorul lor – nu doar despre succesele sale misionare, ci și despre căderile sale anterioare, despre cum Saul-prigonitorul a devenit Pavel-apostolul.

Aceasta este necesar nu doar pentru a accepta chemarea sa, ci și pentru a crede cu tărie în Hristos pentru toată viața viitoare.

Propovăduitorul este atât de sincer, încât nu se teme să vorbească chiar și despre ceea ce ar putea inițial să-i îndepărteze pe ascultătorii săi de acceptarea Evangheliei. Căci el vorbește despre dificultățile și necazurile pe care le experimentează inevitabil toți cei care cred în Hristos. Mai întâi, prin propriul său exemplu, arătând că răstignirea împreună cu Mântuitorul este o garanție a mântuirii sufletului pentru veșnicie, el convinge că adevărații creștini sunt doar cei care «au răstignit trupul cu patimile și poftele» (Gal 5:24).

Mai mult decât simpla răbdare

Pavel afirmă că o simplă răbdare pasivă a necazurilor vieții nu este suficientă pentru a fi mântuit. Este necesară o luptă activă și direcționată împotriva «omului vechi».

Și într-adevăr, să privim la viața noastră. Putem suporta o ofensă și, strângând din dinți, să îndurăm reproșul și calomnia. În exterior, vom părea evlavioși și liniștiți. Dar cu o astfel de răbdare exterioară, asemănătoare stoicismului, în inimă se poate ascunde judecata, ura neagră, dorința de răzbunare sau o subtilă vanitate: «Ce bine că m-am abținut».

Se poate numi o astfel de răbdare mântuitoare? Desigur – nu. Aceasta este răbdarea unui mândru, care își păstrează fața, dar nu sufletul.

Dar dacă ne rugăm sincer pentru cel care ne-a ofensat, dacă iertăm dușmanul nu doar cu vorba, ci cu inima, și ne adresăm lui Dumnezeu cu cuvintele: «Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul, și prin rugăciunile lui sfinte miluiește-l!», atunci povara crucii vieții va deveni cu adevărat bună și ușoară. De ce? Pentru că în momentul unei astfel de pocăințe, răstignim cel mai important lucru – mândria noastră, egoismul nostru, trufia noastră. În acel moment, în sfârșit, ne răstignim împreună cu Hristos.

Operație pe inimă

Este extrem de dificil să distrugi păcatul din noi, mai ales când a devenit un obicei. Ne-am contopit cu pasiunile noastre, ele au devenit «a doua noastră natură», pielea noastră. Și a smulge această piele moartă este dureros. Dar fără o astfel de operație dureroasă, nu se poate atinge coroana vieții spirituale, despre care vorbește apostolul Pavel: «nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine».

Aceste cuvinte – nu sunt doar o metaforă frumoasă. O astfel de pătrundere inexplicabilă a omului în Dumnezeu și a lui Dumnezeu în om este posibilă doar atunci când sufletul uman devine asemănător cu Dumnezeu. Căci asemănătorul este cunoscut de asemănător, și asemănătorul se unește cu asemănătorul. Așa cum odinioară și Atotputernicul Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, a luat asupra Sa natura veche a omului, tot așa și omul este acum chemat să primească în sine Focul Dumnezeirii.

Sfinții părinți comparau adesea această stare cu fierul pus în foc. Fierul rămâne fier (omul nu își pierde personalitatea), dar capătă proprietățile focului: începe să strălucească, să ardă și să emane căldură. Așa și sufletul, curățat de rugina păcatului, devine un conductor al harului divin.

Sinergie: pasul omului și pasul lui Dumnezeu

În fragmentul citat din epistola apostolică se vorbește despre sinergia misterioasă – interacțiunea omului și a lui Dumnezeu, care ne conduce la asemănarea cu Dumnezeu.

Cuviosul Antonie cel Mare vedea în asemănarea cu Dumnezeu scopul întregii vieți umane. Nu doar în a fi «un om bun», nu în a respecta un set de reguli etice, ci în a deveni dumnezeu prin har.

Doar pentru acest scop înalt ne sacrificăm confortul pământesc și plăcerile trecătoare. Uneori, o astfel de renunțare aduce omului pasional tristețe și dezamăgire – așa cum plânge un copil căruia i s-a luat o jucărie periculoasă, dar iubită. Dar când se va întoarce interior de la agitația exterioară a lumii, când va înceta să se mai compătimească și va privi cu ochii sufletului în lumea spirituală, atunci va vedea înaintea sa brațele deschise ale Tatălui Ceresc.

Dumnezeu așteaptă mereu

Dumnezeu nu se ascunde de noi. Domnul este întotdeauna accesibil și întotdeauna deschis pentru comunicare cu noi. Noi suntem cei care adesea uităm de El, cufundându-ne în mlaștina agitației, dar El nu uită niciodată de noi.

Și când ni se pare că Dumnezeu s-a îndepărtat de noi, că Cerul tace, – aceasta înseamnă doar un lucru: noi înșine am ridicat un zid între noi și El.

Înseamnă că nu ne-am încrezut suficient în El și nu am muncit suficient în lupta spirituală, ne-am compătimit, nu am vrut să ne «răstignim».

Dar calea este deschisă. Și omul devotat lui Hrist