Lupta întunericului cu lumina

«Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!?» (Mt. 6:22-23), – auzim în această lectură liturgică de duminică.

Dumnezeu este Lumină. Și El ne luminează nu din cer, ci din interiorul inimii noastre 

Dar în jurul inimii omului este «un ntuneric peste abis». Acesta este întunericul singurătății a gândurilor lipsite de iubire, care se învârt ca niște nori negri în interiorul rațiunii noastre. Întunericul trăiește în mintea care L-a uitat pe Dumnezeu. Întregul vârtej al lumii exterioare se rotește în jurul acestui întuneric, încercând să ne întunece conștiința. Dar dacă curățăm ochiul minții noastre, vom vedea că întregul Univers, întreaga lume a lui Dumnezeu este plină de liniștea Luminii nevăzute.

Dar omul, din păcate, trăiește astfel încât întunericul a devenit tiranul și stăpânul său. Dacă i-am da lui Dumnezeu posibilitatea să se nască în inima noastră, această Lumină ar deveni sursa vieții noastre veșnice. Purtătorul întunericului este egoismul nostru. El este cel care învârte vântul gândurilor și dorințelor noastre astfel încât alergăm toată viața ca niște nebuni. Doar Lumina harului poate învinge acest întuneric. Dar pentru aceasta trebuie să liniștim vântul gândurilor. Când mintea tace, Lumina lui Dumnezeu se manifestă în duhul omului prin iubire, smerenie și compasiune fără niciun efort. Dobândind bucuriea duhovnicească, omul dorește să o împărtășească cu toți. Când Dumnezeu îi dăruiește lumina mântuirii, el nu o mai poate păstra doar pentru sine, știind că fiecare suflet tânjește după această Lumină. Niciun om nu poate iubi fără Lumina harului lui Dumnezeu. De unul singur, el cade fie în atașament, fie în ură.

Lumea duhovnicească are un curent al vieții, ale cărui izvoare se află în Lumina lui Dumnezeu. De aceea, creștinul trebuie să înoate constant împotriva curentului pentru a se întoarce la acest Izvor. Raiul, Împărăția Cerurilor, bucuria inepuizabilă, viața veșnică, existența adevărată, conștiința harică, nemurirea fericită, Lumina nesfârșită – toate acestea se sălășuesc întro inimă duhovnicească. Cei raționali și educați au dispărut ca fumul, dar cei care au cunoscut iubirea de Dumnezeu au rămas pentru totdeauna în inimile oamenilor, ca Lumina mântuirii.

De îndată ce ne permitem să judecăm, întunericul începe imediat să pătrundă în sufletul nostru. Vedem întotdeauna lumea așa cum o vede mintea noastră. Iar mintea, de obicei, ne înșală întotdeauna. Dacă credem că eu nostru– este trupul, vom cădea în ispite. Dacă credem că eu nostru– este mintea,  atunci întunericul care trăiește în ea va râde de noi până când ne vom separa de ea și vom învăța să o observăm din exterior.

Lumina lui Dumnezeu se află dincolo de toate conceptele și definițiile umane. Cel care sa împărtășit din Lumină nu știe nimic și, în același timp, știe totul. El nu înțelege cum se desfășoară acest lucru. Cel care trăiește în întuneric poate fi inteligent și isteț, dar nu va fi niciodată înțelept. Înțeleptul nu este înțelept pentru că este inteligent, ci pentru că trăiește în Lumina adevărului lui Dumnezeu.

Întunericul creează propriile sale fantome – asemănări distorsionate ale duhuluii uman. Egoismul – este asemănarea păcătoasă a adevăratei personalități, iar pofta – asemănarea păcătoasă a iubirii lui Dumnezeu. Sănătos sau bolnav – nu aceasta este esențialul. Esențialul este dacă ești cu Hristos sau nu. Dacă omul este una cu Dumnezeu, el este nemuritor. În interiorul nostru trăiește Lumina iubirii infinite. Această Lumină este Iubirea lui Dumnezeu nemărginit.

Cititul nu ajută prea mult în viața duhovnicească. Învățătura duhvnicească constă în a face ca inima duhovnicească să trăiască. În ispite, este mai bine să nu gândești, ci să rămâi singur cu Dumnezeu, iar El ne va învăța cu harul Său. Pentru a pune capăt întunericului și a rămâne în Lumină, trebuie să ne ținem de duh, fără a acorda atenție acțiunilor minții. Pentru aceasta sunt necesare singurătatea, liniștea și pacea.

Omul care trăiește în întuneric nu poate iubi pe nimeni. Când Dumnezeu are grijă de noi – aceasta este libertatea luminii. Când ne îngrijim de noi înșine – aceasta este sclavia întunericului.

«Dumnezeu este Lumină», și dacă Îl iubim pe Dumnezeu, această iubire ne pătrunde în întregime și își asumă toate grijile noastre. Când încredințăm Lui Dumnezeu întreaga noastră viață, El începe să se îngrijească de mântuirea noastră. Trebuie să ne întoarcem o dată pentru totdeauna de la întuneric și să ne încredem în întregime în Dumnezeu, ale Cărui mâini sunt deschise pentru a ne îmbrățișa cu o iubire nespusă. Când Îl vom descoperi pe Hristos în noi, nu vom mai putea niciodată să ne despărțim de El.

Iadul luptă cu omul cu armele întunericului, trăgând asupra noastră cu gloanțe de gânduri. Doar renunțarea la egoism poate pune capăt ispitelor noastre. Duhul omului este întotdeauna egal, calm și echilibrat. El este inseparabil de Lumina lui Dumnezeu și are fericire nelimitată și conștiință nemuritoare. Cunoașterea de sine este o mare realizare.

Mântuirea – este în invizibil. Vizibilul este temporar, iar invizibilul este veșnic. Este prostesc să lupți pentru vizibil, care este destinat să dispară. Când mintea noastră iese afară, sufletul se cufundă în întuneric și lumina dispare. Când mintea se întoarce din nou în interior, vine lumina și întunericul trece. Neștiutorul merge pe funia vieții până când cade și se zdrobește. Înțeleptul trece pe ea calm, pentru că ține în mâini un echilibru – o minte disciplinată și echilibrată.

Ecourile fericirii ne amintesc de copilărie. Acesta era momentul în care știam să trăim în lume fără teama de viitor. Acum ușa de acolo este închisă. Dar lumina copilăriei încă trăiește în adâncul sufletului nostru. Copilăria este un ecou al veșniciei. Nu contează ce ni se întâmplă în acel moment. Este important să nu-L pierdem pe Dumnezeu în nicio situație de viață.

Cel care luptă cu întunericul devine el însuși întuneric. Cel care trăiește în lumină nu este doar mântuit de întuneric, ci și unit cu Dumnezeu. Vai de cei deștepți și bogați! Le este greu să intre în Împărăția Cerurilor, pentru că deșertăciunea și mândria sunt ascunse în spatele inteligenței și bogăției. Doar cei smeriți și blânzi sunt înțelepți cu înțelepciunea milei și harului divin.

În jurul nostru se întinde un Ocean de Lumină, dar noi vedem doar tristețe. Hristos este copilăria noastră nepieritoare, plină de bucurie și strălucire. Întunericul este acceptarea sinelui egoist temporar, dar noi suntem pentru creația eternă a lui Dumnezeu. Întunericul este atașamentul față de trup și minte. Lumina este o respingere a egoismului și a vieții în bucuria lui Hristos. Conștiința există pentru totdeauna, dar pacea nu. Trupul, mintea, gândurile fac parte din lume. Toate experiențele noastre fac, de asemenea, parte din lume. Doar duhul nostru nu este din această lume. El este din Lumina lui Dumnezeu din Adevăr și Dreptate.

Experiențele noastre ne trag în sclavia întunericului. Doar detașarea poate rupe aceste cătușe. După ce s-a stabilit în Lumină, omul va începe să rămână în bucurie, pace sufletească și fericire, și nimic nu o va putea întoarce la starea sa de sclavie anterioară. Pace, trup, minte, gânduri, experiențe - toate acestea sunt în afara noastră. Cel care trăiește în Lumină le observă din lateral, fiind complet liber de ele.

Mântuirea noastră va începe atunci când ne vom sătura de această lume, când vom scăpa în sfârșit de trupul nostru și când vom înțelege că principalul nostru dușman trăiește în noi. Când omul își îndreaptă toate concesiile spre mântuire, atunci este mai puternic decât răul. Dar când trăiește de dragul obiectivelor pământești, răul devine mai puternic decât omul.

Rugăciunea lui Iisus, este ca o făclie aprinsă, care nu permite minții să ne apuce de gât și ne lipsească de har, aruncați în șanțul patimilor și gândurilor murdare. Tăcerea inimii este ca o capcană pentru o minte prădătoare. Odată ce intră în ea, nu mai poate face nimic și se predă. Eforturile noastre nu înseamnă cu adevărat nimic, dar este imposibil să ne descurcăm fără ele. Mântuirea vine atunci când Dumnezeu Însuși ne va binecuvânta și ne va conduce spre Lumină. A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a iubi tot ceea ce El a creat și a accepta toate circumstanțele ca mijloace necesare pentru mântuirea noastră.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ar lumina copilăriei trăiește încă în adâncurile sufletului nostru. Copilăria – este ecoul eternității. Nu contează ce se întâmplă cu noi în timp. Important este să nu-L pierdem pe Dumnezeu în nicio situație de viață.

Cel care luptă cu întunericul devine el însuși întuneric. Cel care trăiește în lumină nu doar că se salvează de întuneric, ci se și unește cu Dumnezeu. Vai de cei inteligenți și bogați! Le