A lovi sau a nu lovi: aceasta este întrebarea
Postfață la Înălțare.
Mântuitorul s-a înălțat la cer, dar ne-a lăsat pe pământ pe noi, ca prezența Sa proprie în timp și spațiu. Fiecare dintre noi, ca membru al Bisericii, este chemat să urmeze voia lui Hristos și să fie un instrument al providenței Sale în lume. Prin urmare, la noi se aplică tot ceea ce Hristos le-a spus ucenicilor Săi. Lumea trebuie să ne urască, să ne prigonească și să ne răstignească. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ar trebui să fie un motiv de îngrijorare – suntem cu adevărat ai lui Hristos?
În acest context, putem privi și evenimentele pe care le trăim astăzi în viața noastră bisericească. Multe ne indignează, cerem dreptate și respectarea normelor legii. Acest lucru este, desigur, corect. Dar atunci să ne indignăm și de Evanghelie. Pentru că ce dreptate este în faptul că Hristos a fost răstignit? Ce dreptate este în faptul că un nevinovat suferă în locul celor vinovați? Sau mai bine să ne întrebăm – suntem cu Hristos sau cu lumea?
Ce să facem? Dar ce a făcut Hristos? Când în Sâmbăta lui Lazăr se îndrepta spre Ierusalim, era suficient un singur strigăt de luptă — zeloții, care țineau cuțitele sub haină, așteptau doar acest semnal pentru a mătura totul în calea lor.
Mai departe, Domnul avea posibilitatea să cheme în ajutor oștirea îngerească, după care nu ar fi rămas nici romani, nici iudei – nimeni.
Dar, dintr-un motiv oarecare, Mântuitorul nu a chemat îngerii, nici nu a dat strigătul de luptă. El a preferat o moarte dureroasă și rușinoasă, deși avea puterea și posibilitatea de a obține o victorie ușoară asupra dușmanilor. Mântuitorul a decis să urmeze voia Tatălui Său ceresc și să bea paharul nedrept al suferințelor pentru noi, oamenii, și pentru mântuirea noastră.
Dar ce ne rămâne nouă, celor care cu adevărat primesc după faptele lor? Să ne indignăm, să ridicăm o revoltă, să cerem dreptate și respectarea normelor legii? Cred că nu trebuie să ne aruncăm în extreme. Desigur, dacă există posibilitatea, trebuie să facem ceva: și consolidarea, adunarea în jurul unei nenorociri comune a comunității bisericii, și apelul la normele legii trebuie să aibă loc. Dar pe primul loc pentru un bun păstor trebuie să fie oamenii, enoriașii, nu proprietatea bisericească. Sufletele și sănătatea lor sunt mai importante decât zidurile și clădirile.
Îmi este greu să înțeleg logica revoluționară a acelui cler care este gata să-și arunce enoriașii sub bâte, bastoane și gaze lacrimogene folosind sloganul apărării sfințeniei, atrăgându-i cu coroane de mărturisitori. Dar, poate, nu înțeleg eu ceva, iertați-mă pentru asta. Mi se pare că trebuie să luăm exemplu de la acei sfinți care au trăit cel mai aproape de noi în timp. Uitați-vă cum s-au comportat sfinții canonizați de la Glinsk în iulie 1961, când comuniștii au închis mănăstirea. Cred că și ei aveau posibilitatea să ridice o revoltă și să organizeze un caz răsunător, despre care ar fi scris presa occidentală. Dar au preferat să se retragă la rugăciune în locuri izolate și au devenit sfinți. «Când vă vor prigoni într-un oraș, fugiți în altul», – spune Mântuitorul. El nu le permite ucenicilor Săi fierbinți și zeloși Iacov și Ioan să coboare foc din cer pe capetele samaritenilor, spunându-le: «Nu știți de ce duh sunteți». Poate că nici noi nu știm de ce duh suntem? Poate că am uitat cum ne-a învățat Hristos să ne comportăm față de dușmani?
Sarcina noastră nu este să luptăm cu răul care acționează în această lume. Luptă «cu răul» vițelul tânăr care se lovește de stejar. Sarcina noastră – este să ieșim cu mintea din lumea care zace în rău. Pentru ca apoi, la despărțirea de trup, să ne desprindem liber de el. Nu luptăm cu răul, îl ignorăm.
A crede că, luptând cu răul prin aceleași metode prin care și răul luptă cu noi, vom putea învinge – este prostesc și naiv. Luptând astfel, omul mai devreme sau mai târziu va deveni el însuși rău.
Putem învinge răul doar într-un singur mod – să nu-i dăm posibilitatea să pătrundă și să se înrădăcineze în noi. Nu trebuie să salvăm lumea, trebuie să ne salvăm de lume. Iar acestea sunt lucruri complet diferite. Cu faraonul nu se luptă, de el se fuge. Cu faraonul Dumnezeu se va ocupa singur, iar nouă ni s-a spus «tu urmează-Mă».
Viața pământească – este pustia Sinaiului, în care mulți își vor lăsa oasele. Iar la Țara Făgăduinței vor ajunge doar cei care au înțeles de ce duh sunt și au putut distinge vocea bunului, înțeleptului păstor de vocea păstorului neexperimentat. În lume ni s-a poruncit de la Mântuitorul să avem suferință, pentru că prin multe suferințe trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu. Un ascet contemporan a spus aceste cuvinte «Pentru noi dreptatea – este să suportăm nedreptatea, așa cum a făcut Hristos, dacă, desigur, vrem să ne mântuim».
În ce să ne ajute Dumnezeu.
