Despre credința oarbă sau despre metodele de manipulare în biserică
Cum să recunoaștem manipulările în mediul bisericesc și să păstrăm libertatea spirituală pe care Dumnezeu a dăruit-o omului.
Azi, în Duminica orbului, conversația noastră va fi puțin neobișnuită. Este despre cât de des clerul manipulează enoriașii săi. Desigur, de obicei, acest lucru se face nu dintr-o intenție rea, ci fără să-și dea seama. Totuși, acest lucru se întâmplă.
Problema este că manipularea apare în viața noastră mult mai des decât ne imaginăm. Copiii manipulează adulții, provocându-le un sentiment de milă. Părinții, îmbătrânind, adesea încep să manipuleze la fel copiii lor: „Te-am născut, te-am crescut, nu am dormit nopți… și așa mai departe.” Noi suntem manipulați de mass-media, politicieni, comercianți și chiar de animale de companie. Același lucru se întâmplă și în biserică. Dar aici nu ar trebui să ne permitem acest lucru, deoarece Dumnezeu a dăruit omului libertatea, pe care nimeni nu are dreptul să o ia.
Voi începe cu metodele comune de manipulare. Cea mai evidentă dintre ele este diktatura autorității.
Eu, episcop sau preot, și aceasta este singura bază care ar trebui să facă cuvintele mele semnificative, iar indicațiile – obligatorii de îndeplinit. Cu alte cuvinte, eu sunt șeful, iar voi trebuie să mă ascultați. În instituțiile laice este așa, se numește supunerea celor tineri față de cei mai în vârstă. Dar Biserica, în principiu, este chemată să aibă un sistem de conducere complet diferit. Hristos a venit nu pentru a comanda și a da ordine. El a venit să slujească oamenilor și, ca Om, ne-a dat exemplul unei astfel de slujiri. Mântuitorul le-a spălat picioarele ucenicilor Săi, a spus că cine vrea să fie mare, trebuie să fie mai mic. Hristos niciodată nu a constrâns pe nimeni, deși El avea dreptul să o facă.
Cea mai mare substituție aici este că „supunerea” este numită „ascultare”. Dar ascultarea este copilul iubirii și respectului. Iar supunerea este copilul fricii și ipocriziei. Oamenii ascultă de cei în care au încredere. Se supun celor de care se tem. Dacă un slujitor al altarului nu are autoritate printre enoriașii săi, adesea încearcă să compenseze acest lucru apelând la dreptul său de putere.
Este mai ușor să apelezi la putere decât să câștigi iubirea și respectul. De aceea, în tradiția monahală, egumenul mănăstirii era ales de frați, nu numit de ierarhie, așa cum a devenit o practică mai târziu.
Desigur, principala cauză a acestei manipulări este ispitirea puterii, dorința de a comanda și falsa convingere că ai acest drept doar datorită poziției ierarhice ocupate în Biserică. Dar aceasta nu este doar o convingere falsă, ci și o prostie. Oamenii vor asculta și se vor teme de o astfel de persoană exact până în momentul în care ocupă funcția sa. După aceea, de obicei, acești oameni rămân uitați, singuri și neimportanți.
Apoi urmează manipularea sentimentului de vinovăție.
În esență, aceasta este o continuare a diktaturii autorității. Nu asculți – înseamnă că ești vinovat, pentru că în tine trăiește mândria și nu există smerenie. Iar lui Dumnezeu, după cum știm, îi stă împotrivă celor mândri, iar smerenilor le dă har. Sugestia sentimentului de vinovăție face ca o persoană să fie vulnerabilă și supusă. Cel vinovat va fi întotdeauna ascultător. Cea mai frecventă temă a predicii noastre este mustrarea în păcate. Adică, în esență, impunerea sentimentului de vinovăție. Ce ar trebui să simtă o persoană după astfel de mustrări? Ea iese din biserică zdrobită, iar adesea și descurajată. Aceasta este una dintre cele mai frecvente manipulări.
Desigur, apare întrebarea: „Dar ce să facem? Căci preotul trebuie să mustre viciile, să indice neajunsurile, să îndrume pe calea mântuirii. Căci și Hristos a indicat păcatele, a mustrat, a învățat cum trebuie să trăim.” Toate acestea sunt adevărate. Dar, pe de o parte, să nu uităm că Hristos a fost, spre deosebire de noi, fără păcat și avea acest drept. Iar noi (mă refer la cler) suntem la fel de păcătoși ca și enoriașii noștri. Prin urmare, dacă trebuie să mustrăm, mai bine să începem cu fraza: „Vorbescul în primul rând despre mine.” Nu trebuie să ne separăm de turma noastră în acest sens. Iar pe de altă parte, și acesta este cel mai important, mustrarea trebuie să provoace un sentiment de pocăință, nu de umilire a omului. Dacă mustrarea în păcate introduce doar un complex de inferioritate, atunci aceasta nu va aduce nimic altceva decât rău.
Din păcate, foarte multe vieți ale sfinților, în special cele scrise în perioada medievală, provoacă astfel de sentimente. Citind aceste lucrări, o persoană are impresia că sfinții sunt oameni complet diferiți de noi. Ei, ca niște extratereștri, erau insensibili la suferințe și torturi, impecabili în viața spirituală și reprezintă un etalon inaccesibil de puritate și moralitate. Iar pe noi ne vedem complet diferiți.
Și înțelegerea acestui abis gigantic între viețile sfinților și noi duce la faptul că o persoană nici măcar nu încearcă să le imite. Cine poate, când îi este smulsă pielea, să predice călăilor despre Hristos? Mi s-a făcut o operație laparoscopică pentru îndepărtarea vezicii biliare, iar eu abia după o zi am putut să merg încet pe lângă perete. Te atingi de fierul de călcat și strigi de durere, iar martirii, când erau fripți pe grătar, spuneau liniștiți că e timpul să fie întorși pe partea cealaltă, pentru că aceasta s-a copt deja. Ce ar trebui să simtă o persoană care citește astfel de narațiuni? Din păcate, și în viețile sfinților contemporani, editorii de carte elimină acele momente care atestă manifestarea slăbiciunii, fricii, lașității, pe care le-au experimentat luptătorii credinței. Dar acestea sunt mărturii foarte importante că acești oameni erau la fel ca noi. Dar ei s-au străduit, iar Dumnezeu i-a ajutat să depășească slăbiciunile.
Manipularea fricii provine din manipularea sentimentului de vinovăție.
În general, frica este cel mai puternic motivator. Și, în consecință, cea mai frecventă metodă de manipulare. Ne întâlnim cu ea încă din copilărie. „Dacă nu mănânci supă – nu vei crește și fetele nu te vor iubi”, așa îmi spunea mama. „Dacă înveți prost – vei merge să răsuci cozile boilor”, mă învăța bunica. Nu știam de ce să răsucesc cozile boilor, dar înțelegeam că este ceva rău. Și pentru a nu face asta, trebuie să mă ocup de teme.
În Biserică, cea mai evidentă frică, care este impusă de predicatori, este frica de a pierde mântuirea, de a pieri, de a ajunge în iad, de a merge în chinuri veșnice. În plus, există o categorie uimitoare de cler care știe exact cine va ajunge în iad și de ce. Nivelul lor
