Despre credința oarbă sau despre metodele de manipulare în biserică
Cum să recunoaștem manipulările în mediul bisericesc și să păstrăm libertatea spirituală pe care Dumnezeu i-a dăruit-o omului.
Azi, în Duminica orbului, conversația noastră va fi puțin neobișnuită. Este despre cât de des clerul manipulează enoriașii săi. Desigur, de obicei, acest lucru se face nu dintr-o intenție rea, ci fără să-și dea seama. Totuși, acest lucru se întâmplă.
Problema este că manipularea apare în viața noastră mult mai des decât ne imaginăm. Copiii manipulează adulții, provocându-le un sentiment de milă. Părinții, îmbătrânind, adesea încep să manipuleze la fel copiii lor: „Te-am născut, te-am crescut, nu am dormit nopți… și așa mai departe.” Noi suntem manipulați de mass-media, politicieni, comercianți și chiar de animale de companie. Același lucru se întâmplă și în biserică. Dar aici nu trebuie să ne permitem acest lucru, deoarece Dumnezeu a dăruit omului libertatea, pe care nimeni nu are dreptul să o ia.
Voi începe cu metodele comune de manipulare. Cea mai evidentă dintre ele este dictatura autorității.
Eu, episcop sau preot, și aceasta este singura bază care ar trebui să facă cuvintele mele semnificative, iar indicațiile – obligatorii de îndeplinit. Totuși, eu sunt conducătorul, iar voi trebuie să mă ascultați. În instituțiile laice este așa, se numește supunerea celor tineri față de cei mai în vârstă. Dar Biserica, în principiu, este chemată să aibă un sistem de conducere complet diferit. Hristos a venit nu pentru a comanda și a da ordine. El a venit să slujească oamenilor și, ca Om, ne-a dat exemplul unei astfel de slujiri. Mântuitorul le-a spălat picioarele ucenicilor Săi, a spus că cine vrea să fie mare, trebuie să fie mai mic. Hristos niciodată nu a constrâns pe nimeni, deși El avea dreptul să o facă.
Cea mai mare substituție aici este că „supunerea” este numită „ascultare”. Dar ascultarea este copilul iubirii și respectului. Iar supunerea este copilul fricii și ipocriziei. Oamenii ascultă de cei în care au încredere. Se supun celor de care se tem. Dacă un slujitor al altarului nu are autoritate printre enoriașii săi, adesea încearcă să compenseze acest lucru apelând la dreptul său de putere.
Este mai ușor să apelezi la putere decât să câștigi iubirea și respectul. De aceea, în tradiția monahală, egumenul mănăstirii era ales de frați, nu numit de ierarhie, așa cum a devenit o practică mai târziu.
Desigur, principala cauză a acestei manipulări este ispitirea puterii, dorința de a comanda și falsa convingere că ai acest drept doar datorită poziției ierarhice ocupate în Biserică. Dar aceasta nu este doar o convingere falsă, ci și o prostie. Oamenii vor asculta și se vor teme de o astfel de persoană exact până în momentul în care ocupă funcția sa. După aceea, de obicei, acești oameni rămân uitați, singuri și neimportanți.
Apoi urmează manipularea sentimentului de vinovăție.
În esență, aceasta este o continuare a dictaturii autorității. Nu asculți – înseamnă că ești vinovat, pentru că în tine trăiește mândria și nu există smerenie. Iar lui Dumnezeu, după cum știm, îi stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriți le dă har. Sugestia sentimentului de vinovăție face ca omul să fie vulnerabil și supus. Cel vinovat va fi întotdeauna ascultător. Cea mai frecventă temă a predicii noastre este mustrarea în păcate. Adică, în esență, impunerea sentimentului de vinovăție. Ce ar trebui să simtă o persoană după astfel de mustrări? Ea iese din biserică zdrobită, iar adesea și descurajată. Aceasta este una dintre cele mai frecvente manipulări.
Desigur, apare întrebarea: „Dar ce să facem? Căci preotul trebuie să mustre viciile, să indice neajunsurile, să îndrume pe calea mântuirii. Căci și Hristos a indicat păcatele, a mustrat, a învățat cum trebuie să trăim.” Toate acestea sunt adevărate. Dar, pe de o parte, să nu uităm că Hristos a fost, spre deosebire de noi, fără păcat și avea acest drept. Iar noi (mă refer la cler) suntem la fel de păcătoși ca și enoriașii noștri. Prin urmare, dacă trebuie să mustrăm, mai bine să începem cu fraza: „Vorbesc în primul rând despre mine.” Nu trebuie să ne separăm de turma noastră în acest sens. Iar pe de altă parte, și acesta este cel mai important, mustrarea trebuie să provoace un sentiment de pocăință, nu de umilire a omului. Dacă mustrarea în păcate introduce doar un complex de inferioritate, atunci aceasta nu va aduce nimic altceva decât rău.
Din păcate, foarte multe vieți ale sfinților, în special cele scrise în perioada medievală, provoacă astfel de sentimente. Citind aceste lucrări, o persoană are impresia că sfinții sunt oameni complet diferiți de noi. Ei, ca niște extratereștri, erau insensibili la suferințe și torturi, impecabili în viața spirituală și reprezintă un etalon inaccesibil de puritate și moralitate. Iar pe noi ne vedem complet diferiți.
Și înțelegerea acestui abis gigantic între viețile sfinților și noi duce la faptul că o persoană nici măcar nu încearcă să îi imite. Cine poate, când îi este smulsă pielea, să predice călăilor despre Hristos? Mi s-a făcut o operație laparoscopică pentru îndepărtarea vezicii biliare, iar eu abia după o zi am putut să merg încet pe lângă perete. Te atingi de fierul de călcat și strigi de durere, iar martirii, când erau fripți pe grătar, spuneau liniștiți că este timpul să fie întorși pe partea cealaltă, pentru că aceasta s-a copt deja. Ce ar trebui să simtă o persoană care citește astfel de narațiuni? Din păcate, și în viețile sfinților contemporani, editorii de carte elimină acele momente care atestă manifestarea slăbiciunii, fricii, lașității, pe care le-au experimentat luptătorii credinței. Dar acestea sunt mărturii foarte importante că acești oameni erau la fel ca noi. Dar ei s-au străduit, iar Dumnezeu i-a ajutat să depășească slăbiciunile.
Manipularea fricii provine din manipularea sentimentului de vinovăție.
În general, frica este cel mai puternic motivator. Și, în consecință, cea mai frecventă metodă de manipulare. Ne întâlnim cu ea încă din copilărie. „Dacă nu mănânci supă – nu vei crește și fetele nu te vor iubi”, așa îmi spunea mama. „Dacă înveți prost – vei merge să răsuci cozile boilor”, mă învăța bunica. Nu știam de ce să răsucesc cozile boilor, dar înțelegeam că este ceva rău. Și pentru a nu face aceasta, trebuia să mă ocup de teme.
În Biserică, cea mai evidentă frică impusă de predicatori este teama de a pierde mântuirea, de a pieri, de a merge în iad, de a merge în chinuri veșnice. Mai mult, există o categorie atât de uimitoare de clerici care știe exact cine va merge în iad și pentru ce. Nivelul competenței lor în emiterea de chemări către lăcașuri infernale depinde de nivelul lor personal de înțelegere a Ortodoxiei. Motivul pentru a merge în iad poate fi mersul fără eșarfă sau în pantaloni, deținerea unui cod fiscal, căsătoria fără cununie, păcatul ecumenismului și multe alte motive.
Amenințările cu moartea sau boala pot fi, de asemenea, incluse aici. Dacă nu faci asta sau nu te comporți așa, te vei îmbolnăvi și vei suferi. Exact aceeași manipulare are loc atunci când omul cu un fel de durere sau boală vine la biserică și începe să-i spună că ți s-a întâmplat aceasta pentru că... Și din nou, există o manipulare suplimentară cu impunerea unui sentiment de vinovăție. Trebuie să înțelegem că toate acestea nu au nicio legătură cu adevărata înțelegere a providenței lui Dumnezeu, despre care acești duhovnici nu au nicio idee.
Separat, aș dori să mă adresez experților în distribuția iadului și să le spun că, hotărând cine va merge în iad și cine va merge în rai, deveniți anticriști la scară locală. Pentru că numai Dumnezeu și nimeni altcineva poate decide cine unde va merge. Apostolul Iuda, în epistola sa, citează una dintre apocrifele antice, care spune că „Arhanghelul Mihail, când vorbea cu diavolul și se certa cu el despre trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească o judecată de ocară, ci a zis: "Să te certe pe tine Domnul!” (Iuda 1:9). Și nu trebuie să-i judecăm pe alții, indiferent cine sunt sau ce sunt.
O altă modalitate de manipulare este manipularea iubirii.
Se întâlnește adesea în viața de zi cu zi. Părinții manipulează dragostea în relația cu copiii lor: „Te voi iubi dacă faci ceva”. În același fel, soția îl manipulează pe soț, iar soțul o manipulează pe soție. Neîndeplinirea acestor condiții este plină de izolare emoțională și respingere. Când un preot, în prezența altor enoriași, începe să „smerească” pe cineva din biserică, acesta este un semnal pentru toți ceilalți. Dacă vrei să fii iubit, îndeplinește cerințele mele. Adesea, această manipulare funcționează împreună cu manipularea puterii autorității. Un preot poate refuza Împărtășania, înmormântarea, anumite acțiuni legate de mântuirea sufletului. Îmi amintesc cum, acum mulți ani, am auzit următoarea frază de la un preot, deja în general în vârstă, spusă unui enoriaș: „Acum cum voi îmbrăca epitrahilul , te voi pune sub anatema”. Este deplasat să discutăm aici absurditatea canonică a acestei sintagme, dar însuși comportamentul acestui părinte este interesant.
Mi-a venit în minte un alt episod amuzant din viața duhovnicului. Un preot din seminarul unde am studiat a povestit un astfel de caz din viața sa. A fost dus într-un cimitir îndepărtat pentru înmormântarea decedatului, iar după aceea au refuzat să-l primească înapoi, pentru că nu era în drumul lor. Preotul a spus: „Ei bine, dacă așa stau lucrurile, așa cum ți-am pecetluit trupul neînsuflețit, așa îl voi desigila acum”, și s-a îndreptat hotărât spre mormântul proaspăt, cu o lopată în mâini. Și această amenințare a funcționat rapid. După cum putem vedea, uneori astfel de manipulări pot avea un efect pozitiv.
Îndoiala de sine poate fi, de asemenea, manipulată.
Am absolvit seminarul, academia, sunt profesionist în viața duhovnicească, știu totul! Așadar, ascultați-mă și dați-mi cuviință. Dacă vezi un profesor, chiar și de la cea mai bună academie teologică din lume, care, fără ezitare, răspunde imediat la orice întrebare din orice domeniu al cunoașterii teologice, sfatul meu este să-l eviți pe a zecea cale. Dacă preotul îți impune cu insistență voința sa și te obligă să o îndeplinești, este, de asemenea, mai bine să eviți să apelezi la el pentru sfaturi duhovnicești.
Dar aici este necesar să spunem contrariul. Nu doar preoții își manipulează enoriașii, ci invers. Se întâmplă ca îndoiala de sine să ducă la faptul că enoriașii decid să transfere responsabilitatea pentru sufletul lor preotului, numind-o „ascultare” față de părintele duhovnic. Preotul, fără să-și dea seama el însuși, este condus la această manipulare și începe o performanță numită „îndrumare duhovnicească”. Enoriașii îl chinuie pe părinte cu întrebări despre cum trebuie tratați în toate situațiile de viață, chiar și minore, iar el încearcă să rezolve aceste puzzle-uri, crezând naiv că este angajat în hrănirea duhovnicească a turmei.
De fapt, aici are loc un schimb manipulativ. O persoană vrea să transfere responsabilitatea de la sine către altul, numind-o „tăierea voinței sale”. În același timp, el nu înțelege sensul acestei expresii și ce se află în spatele ei. Tăierea voinței, despre care scriu părinții din vechime, este posibilă doar în fața unui duhovnic care cunoaște exact voia lui Dumnezeu! Că. nu încearcă să o ghicească, nu o deduce din propriile premise false, ci știe sigur. Nu cunosc astfel de preoți, cel puțin printre clericii albi, și nu i-am întâlnit niciodată în deceniile de slujire a mea în Biserică. Dar, pe de altă parte, am întâlnit mulți bătrâni tineri care au început cu bucurie să participe la acest spectacol. Aveau la dispoziție un mic imperiu de soldați ascultători și se simțeau ca niște mici împărați. Acest joc atrăgea tot mai mulți participanți, mai ales dacă bătrânul tânăr poseda calități de lider și avea carismă și farmec.
Împărtășindu-mi experiența, pot spune că în treizeci de ani de slujire nu am fost niciodată de acord să fiu părinte duhovnicesc al nimănui și încă nu sunt de acord. Dacă vin la mine cu o astfel de cerere, spun că pot fi consilier, interlocutor, dar nu duhovnic. Sfatul meu rămâne doar sfatul meu și nu îl dau atunci când nu mi se cere. În toate sfaturile noastre, ne ghidăm după logică, experiența de viață etc. Dar aceasta nu are nicio legătură cu voia lui Dumnezeu, pe care nu o cunoaștem! Trebuie să fii sincer cu tine însuți și cu oamenii.
Hirotonirea îi dă preotului dreptul de a săvârși Sfintele Taine cu asistența și rugăciunea enoriașilor și de a rosti rugăciunile enoriașilor către Dumnezeu în timpul slujbei. Însă hirotonirea nu dă virtutea rațiunii, nici cunoașterea judecăților lui Dumnezeu, nici dreptul de duhovnic.
Acestea sunt daruri speciale, individuale ale Duhului Sfânt și, dacă nu le ai, nu trebuie să te prefaci. Nu este necesar să joci rolul unui duhovnic, aceasta este urăciune în ochii lui Dumnezeu. Prin urmare, fiecare are propria responsabilitate înaintea lui Dumnezeu pentru viața sa. Și nu este nevoie să o pui pe umerii acelor preoți care nu te vor putea ajuta în această privință.
Uneori poți auzi că preotul trebuie să dea sfaturi nu din sine, ci din ceea ce învață Sfintele Scripturi și Sfinții Părinții. La prima vedere, acest lucru este corect, dar în practică nu funcționează din două motive. Primul este că situațiile de viață depășesc adesea sfera Sfintei Scripturi, nu au analogii și răspunsuri fără echivoc despre cum să acționăm în cutare sau cutare situație de viață. În al doilea rând, părinții duhovnici purtători de Dumnezeu dădeau adesea sfaturi diferite chiar și pe teme similare. Pentru că oamenii sunt diferiți, iar pronia lui Dumnezeu este diferită pentru fiecare dintre ei. Aici nu vom găsi un răspuns fără echivoc la majoritatea întrebărilor vieții.
În plus, cred că la nivelul vieții duhovnicești la care ne aflăm majoritatea dintre noi, este suficient pentru conducerea duhovnicească ca să viețuim conform poruncilor Evangheliei și să acordăm atenția conștiinței, luminate de rugăciune și de duhul de viață al Sfintei Tradiții. Calea dreptății, pe care cu toții încercăm să o urmăm, nu implică dificultăți care ar necesita abilități speciale. Tot ce trebuie să știm se află în Evanghelie și în tradiție. Pur și simplu împlinește-o, impune-te, trăiește prin credință, nădejde, dragoste și aspirație către Dumnezeu. Umblă prin viață în smerenie, pocăință și tăcere rugătoare. Ai răbdare, mulțumește Iui Dumnezeu pentru toate, bucură-te că ai un astfel de Dumnezeu, iubește-L pe El și pe oameni. De ce fel de sfaturi mai ai nevoie? Totul este în Cuvântul lui Dumnezeu. Și dacă omul, călătorind pe calea dreptății, ajunge la calea preacuvioșilor, atunci Dumnezeu îi va trimite un preot corespunzător nevoilor sale.
Poți manipula pe mândrie și slavă deșartă. A vorbi, de exemplu, despre o alegere specială a celor prezenți în biserica noastră, despre diferența lor față de cei care acum stau întinși acasă în fața televizorului sau stau într-o cafenea. Și pentru a corespunde acestor alegeri, trebuie să îndeplinești aceasta și aceia. Cert este că omul caută garanții. El caută un loc unde să semneze pentru a fi sigur că este mântuit. Și manipulatorii oferă aceste garanții.
Ei învață că trebuie să fii în Biserica canonică, trebuie să te împărtășești, să te rogi, să postești, să trăiești conform statutului, să citești Evanghelia. Că. adună un anumit număr de aprecieri de la Dumnezeu. Toate acestea sunt, desigur, bune și corecte, dar acestea nu sunt garanții. Nu poate exista decât o singură garanție - prezența constantă a harului Duhului Sfânt în inima omului. Nu există nicio altă garanție. Și dacă nu este acolo, atunci trebuie să te pocăiești și să te temi să nu-L pierzi pe Dumnezeu. Pentru că, dacă în suflet nu există roade ale Duhului Sfânt, despre care scrie Apostolul Pavel, atunci cu cât nivelul ierarhic este mai înalt în biserica pământească, cu atât ai mai puține garanții, cu atât mai puternică trebuie să fie această pocăință și această frică.
Încheind discuția despre manipulări, vreau să le urez cititorilor mei să nu fie orbi în viața duhovnicească și să încerce, cu ajutorul lui Dumnezeu, să distingă unde vor să vă ajute pe calea mântuirii și unde sunteți manipulați.
