Reflecții despre Apa Vie a harului, bazate pe experiența practicanților contemporani ai lucrării spirituale.
Cât de mult a fost realizat, înțeles de elita iudaică pentru a înțelege legea. Cât de multe cuvinte au fost spuse în această privință, câte prescripții au fost date. Și totuși, principalii Săi interlocutori Hristos îi găsește printre oameni, care au fost ostili față de iudaismul ortodox. Discuțiile mistice despre Apa Vie, care curge în Viața Veșnică, Dumnezeu întrupat pe pământ le poartă cu o femeie samariteană.
Nu ne-am făcut oare asemănători cu acești iudei, blocați în tradiția lor, în prescripțiile statutului, în litera legii, uitând în același timp de esența și sensul vieții spirituale? Nu stăm oare lângă fântâna goală, discutând despre gustul Apei Vii, despre proprietățile ei, purtând discuții teologice nesfârșite despre formula ei chimică?
Însă religia exterioară nu are nicio legătură cu mântuirea. Ea doar ilustrează mântuirea prin acțiuni exterioare, care, neavând spiritualitate în sine, o imită doar cu veșminte luxoase și ritualuri solemne. Cel care cunoaște gustul Apei Vii, distinge ușor între „spiritualitatea” exterioară și harul interior și, prin urmare, se îndreaptă direct spre mântuire, fără a neglija exteriorul și fără a uita de interior. Creștinismul interior duce la tăcerea minții și la o eradicare completă a egoismului. Mântuirea nu vine niciodată din exterior, deoarece mântuirea se realizează în interior, în inima umană, cu ajutorul Duhului Sfânt. Nu are sens să ne spunem unii altora cine și ce a citit, căci cel mai important este ceea ce ai trăit în comuniunea cu Dumnezeu. De ce au fost scrise atât de multe de către sfinții părinți? Pentru ca, într-o zi, mintea ta să tacă și să auzi cuvintele ascunse ale tăcerii sacre.
Cu toate acestea, creștinismul interior începe cu religia exterioară, care prin simbolurile sale ajută la întoarcerea minții nou-venitului în interior, în inimă, unde se produce însăși mântuirea, unde rămâne Hristos. De aceea
cel care rămâne mult timp blocat în religia exterioară nu experimentează nicio dezvoltare spirituală.
Dezvoltarea spirituală – este distrugerea completă a egoismului, și aceasta este o practică spirituală directă, fără de care nu poate exista nicio mântuire. Sufletul umil miroase a rai, pentru că a refuzat decisiv să trăiască în iluzie. Viața în Dumnezeu – este singurul lucru care există. Și o astfel de viață nu este destinată unei mâini de oameni, ci tuturor celor care au hotărârea de a se mântui. Toate războaiele încep din mândrie, iar pacea din smerenie. A te smeri – înseamnă a schimba egoismul tău cu o pace constantă a inimii. Când limba tace, se produce liniștea. Când mintea tace, se produce mântuirea.
Cu cât mai mult și mai mult trăim, cu atât mai strâns și mai sigur ne strângem la gât lațul.
Iubește pe Dumnezeu, slujește oamenilor și nu te gândi la nimic altceva. La toate celelalte se va gândi Dumnezeu pentru tine.
Domnul, care la început ni se pare Dumnezeul acestei lumi și al întregii Univers, pe măsură ce creștem spiritual, se descoperă minții ca Dumnezeu în inima noastră, ca propriul nostru „Eu sunt” veșnic. Hristos și duhul nostru sunt una. Când omul se roagă, devine lumină, pentru că Dumnezeu este Lumină. Aceasta este răspunsul Său la rugăciunile noastre. Datorită dificultăților căutăm pe Dumnezeu. Datorită suferințelor obținem mântuirea. Ascultând predica – adunăm cuvintele, pătrunzând în tăcerea inimii noastre – acumulăm har. Cu cât ne apropiem de vârf, cu atât mai puternic este vântul. Cu cât ne apropiem de mântuire, cu atât mai multe ispite.
Cea mai mare fericire – este să îmbrățișezi și să porți toți oamenii în inima ta. Cea mai mare binecuvântare – este să cuprinzi în duhul tău pe întregul Dumnezeu și să rămâi în El pentru totdeauna.
Toți anii noștri vrem să cunoaștem Adevărul, în timp ce Adevărul așteaptă tot acest timp întâlnirea cu noi în interiorul nostru înșine.
A te îngrijora de ceea ce se întâmplă în lume – înseamnă a întări egoismul și atașamentele tale. Cuvintele lumești devin praf în urechi, iar cuvintele divine devin înțelepciune în inimă. Dacă rămâi în rătăcire – vei muri. Rătăcirea – este plăcerea lumii. Plăcerea – este atașamentul. Atașamentul față de lume – este moartea. Osândirea întărește cel mai mult egoismul. De aceea, să ne străduim să nu osândim pe nimeni și nimic. Să lucrăm la aceasta, pentru a distruge în rădăcină egoismul nostru.
A fi creștin – înseamnă a străluci de fericirea harului și a te simți mântuit în dragostea lui Hristos. Tot ce este altceva – este de la cel rău. Renunțarea la egoism duce la liniște, iar de la liniște nu se poate renunța. O atitudine pașnică față de tot ce se întâmplă duce la liniște. „O bucată de pâine mâncată în pace este mai bună decât un festin mâncat în neliniște” (Ezop). În impasibilitate, duhul se luminează și se înțelege clar că duhul este conștiința care nu este din lumea aceasta. Atunci înțelegem direct și imediat că totul trece, iar doar duhul, transformat prin har, rămâne veșnic și indestructibil. Cum putem determina că duhul nostru este pregătit pentru a obține harul? Când în acțiunile noastre nu se amestecă pasiunile. Să încetăm să ne ocupăm de noi înșine, altfel nu va mai rămâne timp să ne ocupăm de Dumnezeu. În viața spirituală, în orice lucru trebuie să existe sare – aceasta este smerenia.
Libertatea duhovnicească – este în interior, nu în exterior. În exterior – doar atașamente. În interior – doar har. Când suntem în exterior, atunci suferim. Când suntem în interior, devenim invulnerabili.
Dacă în noi strălucește lumina lui Hristos, atunci nu avem de ce să ne îngrijorăm: fie zi, fie noapte, război sau pace, suntem vii sau deja morți.
Nu trebuie să ne străduim să ne îmbunătățim viața. Mai bine să ne străduim să devenim liberi de minciunile ei. E puțin să ieșim din abisul întunecat al disperării pentru a inspira aerul vital al harului și apoi să ne scufundăm din nou. Trebuie să ajungem împreună cu harul la țărmul Împărăției lui Dumnezeu.
Ce s-a lipit de noi, tot timpul vrea ceva. Ceea ce este esența noastră adevărată, adevăratul nostru „Eu sunt”, rămâne în Dumnezeu și de aceea nu vrea nimic. Dumnezeu – este miezul duhovnicii noastre și baza întregii noastre existențe. În Dumnezeu totul este aici și acum. În afara lui Dumnezeu nu există nimic. Mai bine să primim tot
