Mistica Apei Vii
Reflecții despre Apa Vie a harului, bazate pe experiența practicanților contemporani ai nevoinței duhovnicești.
Cât de mult a fost realizat, înțeles de elita iudaică pentru a înțelege legea. Cât de multe cuvinte au fost spuse în această privință, câte prescripții au fost date. Și totuși, principalii Săi interlocutori Hristos îi găsește printre oameni, care au fost ostili față de iudaismul ortodox. Discuțiile mistice despre Apa Vie, care curge în Viața Veșnică, Dumnezeu întrupat pe pământ le poartă cu o femeie samariteană.
Nu ne-am făcut oare asemănători cu acești iudei, blocați în tradiția lor, în prescripțiile statutului, în litera legii, uitând în același timp de esența și sensul vieții duhovnicești? Nu stăm oare lângă fântâna goală, discutând despre gustul Apei Vii, despre proprietățile ei, purtând discuții teologice nesfârșite despre formula ei chimică?
Însă religia exterioară nu are nicio legătură cu mântuirea. Ea doar ilustrează mântuirea prin acțiuni exterioare, care, neavând duhovnicie în sine, o imită doar cu veșminte luxoase și ritualuri solemne. Cel care cunoaște gustul Apei Vii, distinge ușor între „duhovnicia” exterioară și harul interior și, prin urmare, se îndreaptă direct spre mântuire, fără a neglija exteriorul și fără a uita de interior. Creștinismul interior duce la tăcerea minții și la o eradicare completă a egoismului. Mântuirea nu vine niciodată din exterior, deoarece mântuirea se realizează în interior, în inima omului, cu ajutorul Duhului Sfânt. Nu are sens să ne spunem unii altora cine și ce a citit, căci cel mai important este ceea ce ai trăit în comuniunea cu Dumnezeu. De ce au fost scrise atât de multe de către sfinții părinți? Pentru ca, într-o zi, mintea ta să tacă și să auzi cuvintele ascunse ale tăcerii sfinte.
Totuși, creștinismul interior începe cu religia exterioară, care prin simbolurile sale ajută la întoarcerea minții începătorilor în interior, în inimă, unde se produce însăși mântuirea, unde rămâne Hristos. De aceea
cel care rămâne mult timp blocat în religia exterioară nu experimentează nicio creștere duhovnicească.
Creșterea duhovnicească– este distrugerea completă a egoismului, și aceasta este o practică duhovnicească directă, fără de care nu poate exista mântuirea. Sufletul smerit miroase a rai, pentru că a refuzat decisiv să trăiască în iluzie. Viața în Dumnezeu – este singurul lucru care există. Și o astfel de viață nu este destinată unei mâini de oameni, ci tuturor celor care au hotărârea de a se mântui. Toate războaiele încep din mândrie, iar pacea din smerenie. A te smeri – înseamnă a schimba egoismul tău cu o pace constantă a inimii. Când limba tace, se produce liniștea. Când mintea tace, se produce mântuirea.
Cu cât suntem mai emotivi, cu atât mai strâns și mai sigur ne strângem la gât lațul.
Iubește pe Dumnezeu, slujește oamenilor și nu te gândi la nimic altceva. La toate celelalte se va gândi Dumnezeu pentru tine.
Dumnezeu, care la început ni se pare Dumnezeul acestei lumi și al întregii Univers, pe măsură ce creștem duhovnicește, se descoperă minții ca Dumnezeu în inima noastră, ca propriul nostru veșnic „Eu sunt”. Hristos și duhul nostru sunt una. Când omul se roagă, devine lumină, pentru că Dumnezeu este Lumină. Aceasta este răspunsul Său la rugăciunile noastre. Datorită încercărilor îl căutăm pe Dumnezeu. Datorită suferințelor obținem mântuirea. Ascultând predica – adunăm cuvintele, pătrunzând în tăcerea inimii noastre – acumulăm har. Cu cât ne apropiem de vârf, cu atât mai puternic este vântul. Cu cât ne apropiem de mântuire, cu atât sunt mai multe ispite.
Cea mai mare fericire – este să îmbrățișezi și să-i porți pe toți oamenii în inima ta. Cea mai mare binecuvântare – este să cuprinzi în duhul tău pe întregul Dumnezeu și să rămâi în El pentru totdeauna.
Toți anii noștri vrem să cunoaștem Adevărul, în timp ce Adevărul așteaptă tot acest timp întâlnirea cu noi în interiorul nostru înșine.
A te îngrijora de ceea ce se întâmplă în lume – înseamnă a întări egoismul și atașamentele tale. Cuvintele lumești devin praf în urechi, iar cuvintele dumnezeești devin înțelepciune în inimă. Dacă rămâi în rătăcire – vei muri. Rătăcirea – este plăcerea lumii. Plăcerea – este atașamentul. Atașamentul față de lume – este moartea. Osândirea întărește cel mai mult egoismul. De aceea, să ne străduim să nu osândim pe nimeni și nimic. Să lucrăm la aceasta, pentru a distruge în rădăcină egoismul nostru.
A fi creștin – înseamnă a străluci de fericirea harului și a te simți mântuit în dragostea lui Hristos. Tot ce este altceva – este de la cel rău. Renunțarea la egoism duce la liniște, iar de la liniște nu se poate renunța. O atitudine pașnică față de tot ce se întâmplă duce la liniște. „O bucată de pâine mâncată în pace este mai bună decât o masă plină bunătăți mâncate în neliniște” (Esop). În stare de desăvârșire, duhul se luminează și se înțelege clar că duhul este conștiința care nu este din lumea aceasta. Atunci înțelegem direct și imediat că totul trece, iar doar duhul, transformat prin har, rămâne veșnic care nu poate fi distrus. Cum putem determina că duhul nostru este pregătit pentru a obține harul? Când în acțiunile noastre nu se amestecă patimile. Să încetăm să ne ocupăm de noi înșine, altfel nu va mai rămâne timp să ne ocupăm de Dumnezeu. În viața duhovnicească, în orice lucru trebuie să existe sarea – aceasta este smerenia.
Libertatea duhovnicească – este în interior, nu în exterior. În exterior – doar atașamente. În interior – doar har. Când suntem în exterior, atunci suferim. Când suntem în interior, devenim invulnerabili.
Dacă în noi strălucește lumina lui Hristos, atunci nu avem de ce să ne îngrijorăm: fie zi, fie noapte, război sau pace, suntem vii sau deja am murit.
Nu trebuie să ne străduim să ne îmbunătățim viața. Mai bine să ne străduim să devenim liberi de minciunile ei. E puțin să ieșim din abisul întunecat al deznădejdii pentru a inspira aerul vital al harului și apoi să ne scufundăm din nou. Trebuie să ajungem împreună cu harul la țărmul Împărăției lui Dumnezeu.
Ceea ce ni s-a lipit de noi mereu dorește ceva. Ceea ce este adevărata noastră esență, adevăratul nostru „Eu sunt”, rămâne în Dumnezeu și, prin urmare, nu dorește nimic. Dumnezeu este esența duhului nostru și temelia întregii noastre ființe. În Dumnezeu, totul este aici și acum. Nu există nimic în afara lui Dumnezeu. Este mai bine să accepți cu recunoștință tot ceea ce face Dumnezeu. Renunță la tot ce îți ia El fără să murmuri. Este necesar să ascultăm și să privim din ce trăiește duhul nostru. A FI tăcut în tăcerea lui. Dumnezeu va face restul. Este necesar să nu permitem lumii să ne ademenească cu evenimentele care au loc în ea, să nu permitem minții să ne distreze cu gândurile sale. Primește Duhul Sfânt - asta e tot ce trebuie făcut.
Cât este nevoie pentru asta? Să ai doar o inimă blândă și o minte tăcută. Atunci râurile de Apă Vie se vor trezi în adâncul duhului și se vor revărsa într-un râu îmbelșugat, irigând sufletul nostru, crăpat de arșița patimilor, cu umezeala sa dătătoare de viață.
