Paralizia sufletului va fi vindecată prin ură (Ioan 12:25)
Pământul cu toată cunoștințele sale, arta, poezia, pictura, arhitectura va arde. Și din această cenușă vor învia doar suflete: bune și rele, smerite și mândre, sfinți și păcătoși.
Zilele pline de bucurie ale Paștelui încă nu s-au încheiat și Biserica ne amintește din nou de moleșala sufletelor noastre. Cuvântul „moleșală” în contextul Evangheliei înseamnă „paralizie”. Când corpul omului este paralizat, aceasta nu mai este capabil să trăiască o viață împlinită. El există ca și cum ar fi în sicriul propriului său pat.
Paralizia sufletului se manifestă în același fel. Ea trăiește în sicriul trupului ei, incapabilă să trăiască libertatea care este dată duhului nostru. Mintea vanitoasă și egoistă, desprinsă de inimă, s-a rostogolit afară, dar în lumea exterioară nu-și poate nicăieri găsi pacea. Paralizia sufletului i-a orbit omului ochii și urechile. Mintea a devenit o ghicitoare pe cărțile gândurilor înșelătoare. Egoismul l-a încălicat pe om și îl gonește cu biciul pasiunilor, forțându-l să-și cheltuiască toate puterile pentru satisfacerea lor.
Oamenii au schimbat fericirea duhovnicească veșnică cu plăceri vremelinice, trecătoare, văzând întregul sens al vieții lor numai în ele. Omul a uitat că ceea ce este în interiorul său este mult mai important decât ceea ce este în exterior. Hristos trăiește în noi, iar în exterior avem doar impresii exterioare schimbătoare. Cel ce este înăuntrul nostru ne dă viață, iar ceiia ce este afară ne-o ia. Omul a uitat că este chipul și asemănare nemuritoare a lui Dumnezeu, un duh luminos sau o conștiință curată, lipsită de egoism, o personalitate adevărată, care își are existența veșnică și fericită în Dumnezeul veșnic.
Paralizia sufletului poate fi vindecată doar prin întoarcerea minții la inimă. Și pentru aceasta, în primul rând, este necesară atenția la omul cel lăuntric. Când această atenție devine neîmprăștiată și mereu îndreptată neîncetat către Hristos, mintea își părăsește treptat atașamentele și apoi gândurile despre ele. În noi nu există doar o inimă fizică, ci și o inimă duhovnicească. Ea nu este stăpânită de gânduri, ci doar pacea lui Dumnezeu domnește în ea. În noi trăiește sinele inferior sau egoul și sinele superior - duhul. Din rugăciunea neîncetată, mintea devine liniștită pentru o vreme, apoi începe din nou să rătăcească și să fie distrasă. Însă duhul nostru, la fel ca Duhul lui Dumnezeu, nu cunoaște agitație și griji. Doar egoismul nostru interior își face griji, experimentează, urăște, condamnă și are frică.
Ieromonahul schimnic Grigorie (Bezcrovnâi) ne învață că sufletul, izvorăște din duhul creat de Dumnezeu, și moștenește păcatele și virtuțile părinților săi. Și începând să experimenteze impresiile lumii, el creează în sine o minte egoistă, care devine un „eu” mental, atașat corpului și experimentând numeroase plăceri și necazuri, numite viață pământească. Aceeași conștiință, care se mișcă rapid și este schimbătoare, acționează în vise, folosind mintea pentru a-și imagina diverse evenimente. De asemenea, experimentează experiențe dureroase cauzate de atașamente puternice față de tot ce este lumesc. Tocmai despre această viață deșartă a sufletului vorbește Hristos: „Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică.” (Ioan 12:25).
Atâta timp cât vețuim în egoismul și păcătoșenia sinelui, avem nevoe de pocăință neâncetată, pentru că încă rătăcim pe calea morții. Pe cea mai înaltă treaptă al „Eului” lipsit de egoism nu mai există pocăință, ci doar unitate desăvârșită cu Atotțiitorul. Nu este nevoie ca creștinul să acumuleze cunoștințe pământești, ceea ce nu face decât să ne sporească egoismul. Este mai bine să adăugăm har după har, pace sufletească după pace sufletească, tăcere sfântă după tăcere sfântă, pentru ca Hristos să ne îmbrățișeze cu Lumina Sa strălucitoare.
Nu trebuie să credem ce gândește mintea noastră și astfel vom dobândi înțelepciunea cuvântului lui Hristos, care va rămâne în duhul nostru, în liniște și smerenie îndrumându-ne la limanul mântuirii .
Tocmai cunoașterea duhului uman, chipului și asemănării veșnice și neschimbătoare a lui Dumnezeu, ce strălucește neîncetat în inima duhovnicească – lăcașul lui Hristos, și ne unește cu Hristos pentru totdeauna.
O astfel de contemplare binecuvântată vine la cel care renunță cu luare aminte la gândirea păcătoasă egoistă, fără a se cruța pe sine. Excesul de cunoștințe acumulate prin educație din cărți nu face decât să îndepărteze de mântuire, încurcând mintea în nenumăratele întrebări adresate lui Dumnezeu. Dacă omul uită de acest lucru, atunci este condamnat să-și petreacă întreaga viață scotocind prin gropile de gunoi ale lumii în căutarea unei plăceri sau a alteia. Dacă nu există „ego”, nu vor exista astfel de gropi de gunoi. Dar atașamentul poate fi nu doar în partea stângă, ci și în partea dreaptă, unde se ascunde cu succes sub masca „dragostei”. De aceea, Hristos ne spune aceste cuvinte „crude”: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu.” (Luca 14:26).
Un egoist nu poate iubi pe nimeni, el se poate doar atașa, numind atașamentul său iubire. Doar un duh liber poate iubi. Să iubească cu energia iubirii jertfelnice și altruiste pe care o trage de la Dumnezeu. Câte invenții au făcut oamenii, câte legi au fost descoperite, ce cantitate imensă de cunoștințe a fost obținută! Dar la ce bun dacă omenirea l-a pierdut Începutul și Sfârșitul, Alfa și Omega, anulându-și astfel toate realizările.
Pământul cu toate cunoștințele sale, valorile culturale, operele de artă, poezia, pictura, arhitectura va arde. Și din această cenușă vor învia doar suflete: bune și rele, smerite și mândre, sfinți și păcătoși. Unii dintre ei vor moșteni Împărăția pregătită pentru om de la facerea lumii, în timp ce alții vor merge în chinurile veșnice.
Și toate achizițiile noastre civilizaționale, succesele militare, realizările științifice nu vor mai avea nicio semnificație. Deci merită să-ți dai pentru dânsele acum unica ta viață?
Egoismul colectiv, manipulat de politicieni și jurnaliști, este, de asemenea, o manifestare a simptomelor de relaxare, doar că la scară globală. Egoismul, cu gândirea sa păcătoasă și impură, excită mintea și o îndepărtează de inima duhovnicească, îndemnând-o să facă orice neadevăr și să comită orice rău, ceea ce duce la despărțirea de Hristos și la pierderea mântuirii. Scurta noastră viață pământească îi conduce pe pelerinii ei către una dintre uși - fie către cea în spatele căreia strălucește lumina Harului lui Dumnezeu, fie către cea în spatele căreia se deschide întunericul exterior care plutește peste abisul neființei. Alegerea căii drepte este esența și sensul vieții noastre.
De aceea se spune: „Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă.” (Apocalipsa 22:11).
