Calea inimii femeii, este de neînțeles pentru mintea bărbaților
Inima unei femei iubește în pofida a tot. Nu urmează logica, trăiește prin sentimente. Femeile au continuat să-L iubească pe Hristos, chiar și pe cel mort, ca și cum ar fi fost viu.
Ziua Femeilor Mironosițe a devenit o zi simbolică a slujirii femeilor în Biserică. Dumnezeu S-a făcut om și S-a întrupat în ipostas masculin. El este noul Adam, iar din coasta Lui străpunsă a fost creată o nouă Evă – Biserica lui Dumnezeu. Dar cine stă imediat după El, deasupra tuturor cetelor cerești, deasupra tuturor puterilor îngerești? Maica Domnului, „mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără asemănare decât Serafimii”. Evanghelia nu spune nimic despre aceasta, dar nu am nicio îndoială că prima persoană căreia i s-a arătat Hristos a fost Maica Domnului. De aceea Ea nu se află printre femeile purtătoare de mir când acestea merg la mormânt. Maica Domnului știe că Fiul Ei nu mai este acolo. De aceea, Fecioara Maria nu se numără printre adunarea generală a apostolilor atunci când Mântuitorul Înviat li s-a arătat pentru prima dată.
Întruparea și Învierea lui Hristos au schimbat axiologia spirituală. După cădere, rațiunea și logica au înlocuit cunoașterea lui Dumnezeu. Și de atunci, oamenii au trăit conform înțelegerii pe care au dobândit-o din revelația lui Dumnezeu despre Sine. Interpretarea acestei revelații este o funcție a minții, care este principiul masculin dominant. Femeia în acest moment tace, ascultă și urmează concluziile trase de mintea masculină. Legile și obiceiurile se bazează pe aceste concluzii.
Dar apoi Dumnezeu vine în lume. El îi cheamă pe ucenicii Săi, care mai târziu vor deveni apostoli, să-L urmeze. Însă și femeile care nu au fost chemate de nimeni Îl urmează pe Hristos. Au urmat chemarea inimilor lor. Apostolii pun întrebări, se ceartă, nu înțeleg cuvintele Mântuitorului, iar femeile pur și simplu ascultă și se bucură de prezența lui Hristos. Se simt bine lângă El – nu pentru că Mântuitorul vorbește corect și bine, ci pentru că El există. Este cald și plin de har lângă El, ele simt Lumina Lui. Femeile nu au nevoie de cuvinte, ele au nevoie de Însuși Iisus. Sunt fericite să fie în umbră, atâta timp cât sunt aproape de El.
Când s-a dezlănțuit dezastrul și sentința la moarte a fost pronunțată ca un trăsnet din senin, femeile au rămas aproape de Învățător. Mintea masculină a devenit dezamăgită, a decis că a făcut o greșeală, s-a pierdut, a crezut ceva ce nu ar fi trebuit să creadă. Nimic nu se mai poate schimba acum. Nu-L poți salva pe Iisus, dar te poți salva pe tine însuți. Logica și bunul simț spuneau că cea mai bună decizie acum ar fi să ne mutăm cât mai departe posibil și să ne gândim la propria siguranță.
Dar aceasta ne spune mintea, dar inima diferă de minte.
Inima unei femei iubește în pofida a tot. Nu urmează logica, trăiește prin sentimente. Femeile au continuat să-L iubească pe Hristos, chiar și pe cel mort, ca și cum ar fi fost viu.
Pentru ele, El a rămas același – Învățătorul lor iubit. Și chiar dacă a fost răstignit și a murit, asta nu schimbă nimic. Femeile rămân fidele atât celor decedați, cât și celor vii. De aceea se duc la mormânt fără să se gândească că acolo se află o gardă înarmată. Nu le pasă de propriile lor vieți. Ele sunt preocupate doar de gândul „cine ne va rostogoli piatra de la ușa mormântului”. De aceea, Hristos cel Înviat li se arată femeilor mironosițe înaintea apostolilor. Inima este întotdeauna mai aproape de Dumnezeu decât mintea.
Chiar și în viața pământească a Mântuitorului, vedem că El a avut conversații mistice nu numai cu apostolii, ci și cu femeia samariteană, povestindu-i despre Apa Vie. Maria, așezată la picioarele Mântuitorului, a devenit o icoană a contemplării. De atunci și până la sfârșitul lumii, Dumnezeu îl conduce pe om la Sine pe calea inimii, nu pe calea minții. Aceasta este calea rugăciunii, a iubirii și a respectului. Mântuirea nu înseamnă să te gândești la Dumnezeu, ci să-L simți. Mintea, după ce și-a părăsit limitele după cădere, trebuie să se întoarcă la inimă și nu invers. Deci principiul masculin dominant trebuie să se smerească și să se cufunde în ceea ce este prerogativa principiului feminin.
Cea mai mare catastrofă a teologiei noastre scolastice este aceea că a respins calea inimii și s-a întors la principiul rațional. Calea vie a rugăciunii din inimă și a vieții active presupune diminuarea gândirii, chiar până la încetarea ei completă. Aceasta este tăierea oricăror gânduri, atât bune, cât și rele. Tăcerea minții este o condiție necesară pentru contemplare. Pe această cale, mintea devine tăcută și inima prinde viață. În inima duhovnicească se află ușa care duce la Împărăția lui Dumnezeu, care este „în noi”. Monahismul s-a născut pe această cale, iar practica duhovnicească a asceților experimentați a fost construită pe ea. Toți sfinții au mers pe acest drum. Isihia minții deschide porțile Raiului.
Dar s-a întâmplat ca această cale străveche să fi fost uitată de noi. Și de-a lungul secolelor, diavolul a reușit să construiască un zid de beton armat între minte și inimă, astfel încât teologia a devenit bazată exclusiv pe rațiune, pe înțelegere corectă, cunoaștere scolastică, logică și speculație. A crede înseamnă a ști. Însă cunoașterea nu poate umple niciodată golul inimii, nu va risipi niciodată întunericul deznădejdii și melancoliei din timpul ispitelor. Mintea, asemenea apostolilor în noaptea Ghetsimani, se va teme, va fugi și se va ascunde de crucea dată nouă de Hristos pentru mântuire.
Niciodată în întreaga istorie a Bisericii lui Hristos oamenii nu au avut acces la o asemenea cantitate de literatură ortodoxă precum au acum. Sute de mii de cărți sunt disponibile gratuit pe internet. Există un număr imens de prelegeri minunate și interesante. Predicile preoților moderni sunt mult mai interesante, mai bogate și mai originale decât cele pe care oamenii le auzeau de la amvoanele bisericilor acum o sută sau mai mult de ani. Dacă comparăm ceea ce spunea Sfântul Ioan Gură de Aur sau Grigore Teologul în secolul al IV-lea și ceea ce spun predicatorii ortodocși moderni, nu am nicio îndoială că acestea din urmă vor fi mult mai interesante de ascultat decât primele. Și ce? Am devenit mai buni, mai înțelepți și a crescut numărul credincioșilor din biserici? Sau se întâmplă totul exact invers?
În 1950, existau aproape 21 de milioane de adepți ai islamului în întreaga lume, 106 milioane de creștini ortodocși și 400 de milioane de catolici. A trecut puțin mai mult de o jumătate de secol. Acum există aproape două miliarde de musulmani. Există tot atât de mulți catolici câte persoane hindi. Există doar 200 de milioane de ortodocși. Aceasta este de o mie de ori mai puțin decât musulmanii. Islamul este acum cea mai mare confesiune religioasă din lume, iar numărul adepților săi este în continuă creștere. Au atâția predicatori străluciți? Sau poate vedem o abundență de literatură teologică islamică? Nu, ei au doar o practică bazată pe moralitatea umană naturală. Și ce se întâmplă cu creștinii? Și de-a lungul anilor, creștinii au dezvoltat o teologie liberală cu permisivitatea ei lipsită de principii. A apărut o cultură a postmodernismului care respinge nu doar valorile creștine tradiționale, ci și moralitatea umană universală. Țările creștine care odinioară erau conservatoare și respectau tradiția evanghelică au degenerat în societăți consumiste și hedoniste.
Calea minții duce la aceeași ideologie în care trăia lumea antică precreștină - „mănâncă, bea, veselește-te, căci mâine mori”.
Este atât de clar și evident. Și apoi ce? Ce se întâmplă în continuare, mintea nu știe și nu poate ști. Doar o inimă curată și acea intuiție interioară care-l pe face om creștin poate simți aceasta.
De aceea sunt acum mult mai multe femei decât bărbați în bisericile noastre. Pentru că „doar cu inima poți vedea limpede. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor” (Antoine de Saint-Exupéry). Nu cei inteligenți și educați vin la Dumnezeu, ci cei buni, iubitori și simpli. Desigur, printre ei pot exista tot felul de oameni, inclusiv cei cu inteligență și cunoștințe deosebite. Dar nu acest lucru i-a adus la Dumnezeu, ci ceea ce se află în adâncul personalității. Ceea ce le-a condus pe femeile mironosițe în întunericul nopții dinaintea zorilor la mormântul lui Hristos. Ceea ce încă răsună astăzi în inimile noastre, ca un cântec de Paște, ca bucuria așteptării vieții veșnice.
