Clonul ortodox al păgânismului
Timpul așa-numitei bunăstări, când religia ortodoxă și statul trăiesc în pace și armonie, este de fapt cel mai rău timp pentru Biserica lui Dumnezeu.
Intrarea Domnului în Ierusalim – începutul căii crucii a Mântuitorului nostru. Dacă ne uităm la cauzele sociale externe care L-au condus la răstignire, putem identifica două.
Prima – dorința elitei iudaice de a-și păstra puterea și viața confortabilă. Sub ocupația romană, liderii iudaismului aveau o viață destul de bună. Ei nu doar că și-au păstrat puterea asupra poporului, dar aveau și o influență uriașă asupra acestuia. În viziunea cărturarilor de atunci, Mesia era, în primul rând, un conducător și eliberator al evreilor de jugul stăpânitorilor. Și dacă este așa, atunci aceasta înseamnă război cu toate consecințele care decurg din el. Aceasta însemna distrugerea stilului de viață obișnuit, liniștit și asigurat. După învierea lui Lazăr, care fusese mort timp de trei zile, a devenit clar că Isus nu este un impostor. El are putere și autoritate de sus. Ciudat, dar această înțelegere a condus evreii la decizia de a-L ucide pe Hristos. Părea că totul ar trebui să fie invers. Dacă El este trimisul lui Dumnezeu, ar fi trebuit să-L susțină. Dar nu, liniștea și siguranța personală au fost puse deasupra voinței lui Dumnezeu. De atunci, puține lucruri s-au schimbat.
A doua cauză a fost, de asemenea, legată de înțelegerea misiunii lui Hristos în rândul oamenilor simpli. Aceștia îl vedeau și ei ca pe Mesia. Așadar – și ca pe un conducător care ar trebui să ridice o rebeliune și să răstoarne jugul roman. Dar mai întâi trebuie să înțelegem de ce îi urau atât de mult pe ocupanți? Cu ce este legat acest lucru?
Vedem că romanii nu restricționau deloc evreii în dorința lor de a-și practica credința. În templu se desfășurau toate slujbele și ritualurile necesare. În toate colțurile țării, oamenii mergeau liber la sinagogi. Printre neevrei erau deja mulți prozeliți. Adică romanii nu se opuneau evreilor nici în predica lor misionară. Atunci care era problema? Problema era banii. De la evrei se cerea doar un lucru – să plătească la timp dările către Roma. Ceea ce ar fi putut să păstreze pentru ei, erau nevoiți să ofere cuceritorilor. Și aceasta provoca ură și dorința de a scăpa de acest jug. Adică, aici nu este vorba despre libertatea spirituală, ci despre cea economică.
Dar Hristos intră în Ierusalim nu pe un cal și nu cu sabia în mână. El stă pe un măgăruș, care nu putea simboliza în niciun fel o stare de război a Mesiei. Și cuvintele predicii Sale nu oferă nici măcar o mică aluzie la o rebeliune. Hristos vorbește despre mântuirea sufletului, că Împărăția Sa nu este din lumea aceasta, despre necesitatea de a ierta pe cei care ne fac rău și de a avea dragoste chiar și pentru dușmani. Toate acestea nu se potriveau deloc cu înțelegerea misiunii pe care o aveau oamenii simpli despre El. Și din nou apare dezamăgirea.
Este foarte posibil ca Iuda, prin trădarea sa, să fi dorit să-l motiveze pe Isus să facă un pas decisiv pentru a răsturna puterea romană. Văzând puterea, autoritatea și posibilitățile Sale, el credea că Mântuitorul nu va permite să fie ucis, că va ridica poporul și, cu ajutorul lui Dumnezeu, va schimba radical cursul istoriei. Dar s-a întâmplat exact invers. Iar Iuda, realizând că a comis o greșeală teribilă, a decis să-și pună capăt zilelor.
Așa cum știm din istoria sacră, apoi creștinii așteptau întoarcerea foarte rapidă a lui Hristos din Cer pe Pământ. Ei își vindeau casele, pământurile, moșiile, dădeau totul săracilor, trăiau într-o comună specială, fiind siguri că în curând, foarte curând, Domnul va veni să judece lumea. Apostolul Pavel, susținând acest punct de vedere, învăța de asemenea că „nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba într-o clipă, în clipeala unei ochi, la ultima trâmbiță; căci va suna trâmbița, și morții vor învia neputrezitori, iar noi ne vom schimba” (Cor. 15:51-53). El era sigur că cineva, poate, va reuși să moară o moarte naturală, iar alții vor fi martori la venirea lui Hristos, fiind încă în trupul lor.
Dar Mântuitorul tot nu venea, iar anii treceau, persecuțiile împotriva creștinilor se intensificau. Atunci creștinii au decis că, dacă Hristos nu vine la noi, atunci noi vom merge la El. Tot mai mulți oameni căutau să-și încheie viața ca martiri. Apăreau îndemnuri din partea autorităților bisericești care îndemnau credincioșii să-și stăpânească avântul martirajului. Dar de la învierea lui Hristos au trecut nu zeci, ci sute de ani. Și iată că la creștinii care așteptau a doua venire, la ușă a bătut „religia”.
În cărțile de istorie, acest eveniment este descris ca triumful ortodoxiei asupra elenismului și păgânismului, ca victoria credinței asupra idolatriei. Dar nu este deloc așa. De fapt, chiar și după ce creștinismul a devenit mai întâi o religie permisă, iar apoi o religie de stat, în viața curții imperiale, a funcționarilor și a oamenilor simpli, nimic, în esență, nu s-a schimbat. S-au schimbat doar numele zeilor și unele trăsături ale cultului religios. Această situație rămâne și până în zilele noastre.
Cei care mai înainte se rugau demonstrativ lui Zeus – Jupiter, acum se roagă lui Hristos. Cei care se rugau lui Venus – Afrodita, se adresează Maicii Domnului. Apoi acest pantheon a început să se dezvolte. Rugăciunile pentru sănătate nu mai sunt aduse lui Esculap, ci lui Pantelimon, pentru comerțul de succes nu mai cer lui Mercur, ci lui Spiridon, iar pentru cei care călătoresc pe mare nu lui Poseidon, ci lui Nicolae Făcătorul de minuni etc.
Oamenilor obișnuiți să trăiască în tradiția ortodoxă, acest punct de vedere li se pare ciudat. Căci noi știm că Hristos este calea noastră și scopul întregii noastre vieți. Maica Domnului este prima Ajutătoare pe acest drum. Sfinții ne oferă exemplul a ceea ce trebuie să facem. Dar, de fapt, așa cred și așa trăiesc foarte puțini. Iar majoritatea celor care au fost botezați în ortodoxie continuă să practice aceeași idolatrie care exista înainte de venirea lui Hristos în lume. Pur și simplu s-a schimbat puțin specificul acestui cult. Dacă pentru oamenii bisericești Dumnezeu este sensul și scopul vieții lor, pentru ortodocșii păgâni El este doar un mijloc de a rezolva problemele pământești.
De la Edictul de la Milano și până în zilele noastre, credința ortodoxă există parcă în două statuturi. În forma religiei ortodoxe și sub forma Bisericii ortodoxe. De multe ori religia este numită biserică, ceea ce distorsionează foarte mult însăși esența credinței noastre.
Religia ortodoxă în stat îndeplinește aceleași funcții pe care le
