Ne-Triumful Ortodoxiei
Predica de duminică la Sărbătoarea Ortodoxiei.
Triumful Ortodoxiei, pe care îl sărbătorim cu bucurie în această zi, este doar un subiect de batjocură și ridicol pentru oamenii acestei lumi. Dar pentru noi, este o oportunitate de a reflecta ceea ce sărbătorim în această zi.
Sărbătorim triumful Celui răstignit asupra morții, iadului și păcatului. Răstignirea nu este un tron al slavei, ci o cale a durerii și a suferinței. Tocmai aceasta este calea pe care o parcurge Biserica pe pământ. Și aici se află triumful său – nu într-un tron și un sceptru, ci în Cruce, care a devenit simbolul și steagul biruinței. Triumful nostru, așadar, constă în comuniunea noastră cu Golgota lui Hristos, cu răstignirea Sa.
Într-o lume desfigurată de cădere în păcat, totul a fost dat peste cap. Metaforic vorbind, omenirea a căzut de pe înălțimile raiului pe pământ cu capul înainte și a continuat să trăiască în această stare de atunci. Din acel moment, tot ceea ce apare drept în această lume este, în raport cu Cerul, de fapt inversat. Lumea Cerească se reflectă într-o inversare pământească, ca în oglindă.
Când Biserica reflectă Raiul pe pământ în adevărata sa formă, restul lumii vede totul în el cu susul în jos.
Și așa se întâmplă. Îi numim învingători pe cei care "au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi"(din Lectura apostolică pentru Duminica Triumfului Ortodoxiei).
Oricât de paradoxal ar părea, în oglinda opusă realității a Împărăției lui Dumnezeu, oamenii sunt în Ceruri în aceeași măsură în care au fost umiliți pe pământ. Tocmai asta ne învață pilda bogatului și a lui Lazăr.
Din această perspectivă, putem analiza Providența Divină. Dumnezeu operează în lumea noastră după o logică "cu susul în jos". Dacă vreunul dintre noi, având mijloace financiare, avea nevoie de unelte pentru grădinărit sau renovarea casei, le-am alege în mod firesc pe cele mai de încredere și durabile. Dacă ne-am permite, ne-am cumpăra mai degrabă o mașină puternică și de încredere decât una ieftină care s-ar strica în curând.
Lui Dumnezeu nu-i lipsește atotputernicia – totuși, dintr-un anumit motiv, El alege întotdeauna cele mai slabe, mai fragile și mai nesigure pentru a-și îndeplini voința.
De ce a devenit poporul evreu "popor aleas"? În același timp, civilizații antice precum India și China erau înfloritoare, cu tradițiile lor filozofice și religioase vechi de milenii. De ce nu Mesopotamia sau perșii? De ce nu egiptenii, de altfel? S-ar fi putut construi o bază solidă pe o cultură atât de veche. Și totuși, Dumnezeu a ales un popor neînsemnat care nu are o statulitate proprie, care nu avea nici măcar o limbă scrisă (pe care evreii o vor "împrumuta" mai târziu de la fenicieni). Un popor fără moștenire culturală, fără istorie, fără trecut. Și totuși, din anumite motive, Dumnezeu l-a ales!
Apoi, Dumnezeu i-a scos pe acești sclavi din Egipt prin Moise. Și încă o dată, în persoana profetului său, Dumnezeu a ales nu un mare orator cu vorbire elocventă, ci un om care se bâlbâia negocieind cu Faraon. Iar poporul ales s-a comportat după nivelul lor: în pustie, au cârtit continu, au scâncit încontinuu și au a fost nemulțumit în toate: nu aveau apă sau carne, apoi altceva nu era în regulă. În momentul în care Moise i-a lăsat nesupravegheați, ei și-au topit imediat aurul pentru a face un vițel și au început să danseze în jurul lui.
După ce au cucerit cu ajutorul lui Dumnezeu Țara Făgăduinței, israeliții s-au grăbit să se întoarcă către triburile păgâne din jurul lor, adoptându-le obiceiurile și trădându-L pe Singurul Dumnezeu adevărat. Apoi, s-au săturat de stăpânirea lui Dumnezeu asupra lor și au cerut unui rege "să fie ca celelalte națiuni". Ei i-au ucis pe cei mai buni dintre ei – cei care au proclamat voia lui Dumnezeu. În cele din urmă, s-au împărțit chiar în două regate care se războiau între ele, ceea ce a dus în cele din urmă la captivitatea lor.
Și totuși, acesta este poporul ales de Dumnezeu pentru a modela destinul lumii!
Întreaga viață a Domnului nostru Iisus Hristos, de la naștere până la moarte, a fost un paradox al "slăbiciunii" divine.
Creatorul universului "nu are unde să-și pună capul". În timp ce înmulțește pâinile, El Însuși îndură foamea. Deși este capabil să cheme legiuni de îngeri, El suferă batjocura și cruzimea călăilor Săi. Nici măcar după ce a înviat din morți, El nu Se descoperă în slavă biruitoare lui Caiafa, lui Pilat sau lui Ana, vreunuia dintre cei care au spus: "Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce și vom crede în tine".
Și acest tipar continuă. În secolul I, apostolul Pavel a scris cuvinte care vor rămâne mereu relevante în Biserică: "Căci, priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii.... pe cele slabe ale lumii.... pe cele de neam jos ale lumii .... pe cele nebăgate în seamă".
Întreaga Predica de pe Munte, din perspectiva lumii pământești, este un sistem de valori cu susul în jos. Hristos îi numește "Fericiți", adică "fericiți", "pe cei săraci cu duhul", "pe cei ce plâng", pe cei blânzi", "cei flămânzi și însetați", "prigoniți" și "cei defăimați". Și toate acestea, spune El, sunt un motiv de "bucurare și bucurie". Pentru lumea aceasta, stând pe cap, astfel de afirmații par o nebunie. De aceea lumea îl va îmbrățișa cu ușurință pe cel care vine în locul lui Hristos, pentru că inima omului se va simți mai aproape de anti-Hristos.
Totuși, într-o zi, această lume – această anti-oglindă pământească a Cerulu – va fi spulberată de Cerul însuși.
Apoi totul va cădea la loc. Bogații vor deveni săraci, iar săracii vor deveni bogați. Cei care au plâns vor râde, iar cei care au râs vor jeli. Cei nedreptățiți și neputincioși vor fi mângâiați, în timp ce asupritorii lor vor fi judecați. Și chiar și acum, conștiința noastră ne asigură că acest lucru se va întâmpla într-adevăr. Undeva în adâncul interiorului, simțim și înțelegem: pentru orice, va exista un răspuns. Mai mult, cei cu inimă sensibilă pot vedea deja cu viziunea lor interioară că călăul care ucide o victimă nevinovată se autodistruge; hoțul care jefuiește pe altul este cel cu adevărat sărac; mincinosul nu înșală pe alții, ci pe sine.
Creștinul care și-a păstrat credința și loialitatea față de Dumnezeu cu prețul propriei vieți nu a murit – el a înviat deja. Prin experiența noastră duhovnicească, știm deja că morții pot fi mult mai puternici decât cei vii. Chiar și acum, vedem în jurul nostru oameni care sunt morții care umblă, în timp ce din icoane, sfinții vii ne privesc. Această cunoaștere a fost purtată de multă vreme de Biserică în experiența trăită a celor drepți.
Astfel, triumful Bisericii Ortodoxe este reflectarea slavei cerești care nu a fost încă pe deplin revelată, dar este deja prezentă. Astăzi, Biserica noastră triumfă la fel cum a făcut Hristos: bătut și rănit, dar tăcut în fața acuzatorilor Săi, fără să blesteme pe nimeni.
El S-a jertfit în tăcere pentru păcatele lumii. El a triumfat asupra lumii, a morții și a diavolului.
Important este că fiecare dintre noi, care dorim să împărtășim acestă slavă cu Hristos, trebuie să ne oferim și pe noi înșine ca jertfă lui Dumnezeu. Numai așa putem obține biruința. Nădejdea că ne-vom putea cumva "să ne agățăm din lateral" și să alunecăm neobservați printre cei mântuiți la porțile raiului este o iluzie. Intrarea în Împărăția lui Dumnezeu se face doar prin admitere – prin bilete ștampilate cu propria noastră Golgota personală, oricât de mică, și propria noastră cruce. Pe fiecare trebuie să fie înscrisă și foaia noastră de parcurs personală a vieții: cu o linie roșie îndrăzneață care marchează calea stabilită de Dumnezeu și o linie întreruptă care urmărește alegerile pe care le-am făcut noi înșine. Linia roșie și linia întreruptă trebuie să se alinieze cât mai aproape posibil.
