Persoana cu semnul "-": despre antihrist și Judecata de Apoi

"Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu", 2 Tesaloniceni 2: 3-4.

Din Sfintele Scripturi se știe că în persoana antihristului va fi concentrat tot răul în acea putere absolută pe care firea umană o va putea percepe și suporta.

Așa cum pentru a obține fructul cel mai curat și desăvârșit de pe arborele geneologic uman în persoana Maicii Domnului a fost nevoie de o mie de ani de dezvoltare și perfecționare a bunei seminții umane, la fel și pentru a obține fructul răului absolut, care va fi capabil să cuprindă toată răutatea lui satana, va fi nevoie de eforturile unui șir de generații de oameni pentru cea mai mare profanare a întregii creații a lui Dumnezeu pe baza urii nebune față de Hristos și a luptei împotriva Bisericii Sale.

Putem admite că răul natural și cel dobândit, acumulându-se treptat în lungul șirag al strămoșilor lui antihrist și fiind transmis de fiecare generație nouă prin succesiune, în cele din urmă în persoana lui antihrist va ajunge la acea concentrație de putere a răului pe care natura umană va fi în stare să o cuprindă. Deci natura antihristului, pentru a rezista gradului maxim al răului întruchipat într-o persoană, trebuie cultivată în condiții speciale, într-o tradiție anticreștină corespunzătoare, pentru a înlocui în această persoană chipul și asemănarea lui Dumnezeu cu chipul și asemănarea lui satan. Putem spune că răul care trăiește în firea umană, întruchipându-se în antihrist, va atinge un anumit apogeu al dezvoltării sale.

Cine este antihristul? Ce ne spune Sfânta Scriptura

Cuvântul "antihrist" înseamnă literalmente "împotriva lui Hristos" și se găsește în epistolele din Noul Testament: 1 Ioan 2: 18, 22; 1 Ioan 4: 3; 2 Ioan 7; 2 Tesal. 2: 3-12; Apoc. 13: 4-18. Dar și în Vechiul Testament putem vedea că lucrarea lui Dumnezeu în această lume se desfăşura împotriva unei forțe ostile, care este prezentată în diferite chipuri. La început, îl vedem pe satana în evoluarea dramatică a evenimentelor prin cartea Genezei, unde apare sub forma unui șarpe urât (Gen. 3 cap.). Apoi, în descrierile sale el este caracterizat prin sentimente ca ambiția (1 Tim. 3: 6), gelozia (Iov 1: 8-9), ura și furia (Apoc. 12:12), voința malefică (Luca 4:3,9), a unui rebel care incită la furie împotriva Creatorului (Apoc. 12:1-3).

Unele mărturii despre trăsăturilor personale și realitatea răului întrupat sunt directe. Totalitatea lor ne convinge de faptul că acesta nu este o metaforă sau o categorie abstractă, ci o ființă cu persoană.

De-a lungul istoriei, diavolul lucrează în lume prin mijlocirea oamenilor. De exemplu, egiptenii și faraonul se opun planului lui Dumnezeu pentru poporul Său ales, atunci când îi țin pe evrei captivi prin forță și amenințări. La fel și conducătorii Asiriei și Babilonului oprimă Israelul și încearcă să răspândească idolatria printre alte națiuni. Regii păgâni sunt înfățișați în același mod în Scriptură, care se osârduiesc în mândria lor să se egaleze cu Dumnezeu cel Atotputernic (Ezechiel 28: 2; Is. 14:13). Noul Testament îi evidenţiază pe hristoșii mincinoși care înșeală și atrag oamenii în apostazie (Mc. 13:5; Mat. 24:11), unde semnul unei astfel de apostazii va fi mai întâi "urâciunea pustiirii" care a prins rădăcină în locul sfânt (Mc. 13:14).

Astăzi, existența a mii de secte, culte, așa-numite noi mișcări religioase și religii false mărturisește faptul că în spatele cortinei istorice a omenirii stă un mare mincinos, despre care a menționat clar Apostolul Pavel:

"Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt  înfieraţi în cugetul lor" (1 Tim. 4:1-2).

Această armată de forțe demonice participă la conspirația unică împotriva lui Dumnezeu, a gândului Său și a poporului Său. Fără un lider, aceste forțe demonice nu ar fi îndrăznit să demonstreze o astfel de organizare în atacurile lor ostile împotriva lui Dumnezeu. De aceea, în Scripturi liderul lor este numit "căpetenia" puterilor demonice (Luca 11:15) și "împărat" (Apoc. 9:11).

Înșelând oamenii, antihristul (adică liderul acestei legiuni) va arăta multe minuni uluitoare "pentru a-i înșela, dacă este posibil, și pe acei aleși".

Apostolul Pavel scrie:

"Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase" (2 Tesaloniceni 2: 9). Sfântul Chiril al Ierusalimului precizează: "Fiind tatăl minciunii, el prin acțiuni mincinoase va înșela imaginația, astfel încât oamenii să își imagineze că văd un mort înviat, în timp ce el nu este înviat; că ar vedea șchiopul umblând și pe orb că a început să vadă, pe când nu a existat nici o vindecare".

Sfânta Scriptură afirmă că antihristul "va face semne mari, încât și foc face să se pogoare din cer pe pământ, înaintea oamenilor" (Apoc. 13:13). Sfântul Ignatie (Brianceaninov) explică: "Acest semn este arătat de Scriptură drept cel mai înalt dintre semnele antihristului, iar locul acestui semn este aerul; va fi o priveliște magnifică și teribilă. Va acționa cel mai mult pe simțul vederii, fermecând și înșelând".

"Totul este fantomatic ..."

Sfinții Părinți afirmă că toate aceste minuni vor fi făcute de antihrist nu în realitate, ci doar în aparență. Oamenii vor vedea ceea ce în realitate nu va exista.

Putem vedea un exemplu similar în viața Sfântului Macarie al Egiptului (prăzn. 19 ianuarie / 1 februarie), când în fața pustnicului a fost adus un țăran cu un cal, dar Macarie a văzut că nu era un cal, ci o femeie – soția acestui țăran, în timp ce toată lumea din jur o vedea anume ca un animal – diavolul a lăsat o vrajă asupra tuturor și ei nu vedeau adevărata ei natură. Atunci sfântul s-a rugat și vraja diabolică și-a pierdut puterea: ea a început din nou să fie percepută de toată lumea ca o femeie. Și călugărul a spus: "Nenorocirea ți s-a întâmplat din cauză că nu te-ai împărtășit cu Sfintele Taine ale Mântuitorului nostru timp de cinci săptămâni".

Multe alte istorisiri similare ne duc la ideea că numai oamenii care duc o viață creștină corectă vor avea puterea duhovnicească să nu cedeze ispitelor antihristului și să vadă înșelăciunea în toate semnele săvârșite.  

Sursa răului

În general, atât istoria Israelului, cât și a Bisericii creștine ("o ramură altoită la casa lui Israel") este greu de înțeles în afara conceptului lui satana înzestrat cu trăsături de persoană, care în orice chip posibil caută să strice gândul lui Dumnezeu pentru istoria umanității. După cădere, s-a proclamat că mântuirea omenirii va veni prin sămânța făgăduită femeii (Geneza 3:15). Această făgăduință a legământului a ajuns în cele din urmă la urmașii lui Avraam prin Isaac și Iacob (Geneza 12:1-3, 36, 46). Legământul a fost axat pe cele 12 seminții ale lui Israel care au devenit purtători ai acestuia (Gen. cap. 49). Iar diavolul a atacat permanent această ramură genealogică (Num. 24:10; Zach. 3:1).

Trebuie menționat că, având în vedere rolul relativ modest al israelienilor în istoria omenirii, ei au devenit permanent victime ale planurilor de genocid – începând cu captivitatea persană, după cum ne spune cartea Esther, și terminând cu planurile lui Hitler pentru exterminarea poporului evreu de pe planetă. Cucerirea greacă a Palestinei tot a fost și o încercare deliberată de a distruge cultura evreiască, care are puține paralele în istorie.

De la Aman în cartea Esther, prin manifestările medievale de genocid, până la Hitler și chiar până la Saddam Hussein, acest stat minuscul sau poporul său au reprezentat ținta inamicilor. Să notăm că "în conformitate cu succesiunea duhovnicească" ultimele 2 mii de ani au trecut în atacuri ostile împotriva conștiinței creștine, asupra Bisericii ca organism umano-dumnezeesc. Aceste persecuții au avut ca scop distrugerea relației cu Dumnezeu din Noul Testament, așa cum s-a întâmplat cu relația cu Dumnezeu a poporului evreu.

Cartea Apocalipsei lui Ioan Evanghelistul ne oferă o imagine eshatologică detaliată prin două "fiare" monstruoase simbolice.

Prima dintre ele este o anumită forță politică: ea îl blasfemează pe Dumnezeu, îi face pe oameni să se închine ei și să-i persecute pe credincioși (Apocalipsa 13:1-10).

Cea de-a doua bestie este o anumită unitate de rang religios (după cum se știe, Scriptura este interpretată în mai multe moduri, inclusiv literal, alegoric și mistic), care ia chipul Mielului (Hristos), săvârșelte minuni false și ispitește oamenii pentru a-i aduce la închinarea față de prima fiară, cum vedem în textul Apocalipsei lui Ioan Teologul (13:11-18).

Așa se împlinește pe pământ lucrarea lui satan, care a predat stăpânirea sa primei fiare (Apocalipsa 13:2). Toate acestea sunt o mare indicație eshatologică asupra "timpurilor de apoi" și, concomitent, o alegorie la starea timpului prezent în care se nevoiește Biserica lui Dumnezeu în epoca noastră seculară. Acest rău nu corespunde categoriei forțelor impersonale la care deseori se fac referințe.

Cum se va sfârși totul?

Totul se va sfârși cu Judecata de Apoi a lui Dumnezeu. Așteptarea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos ca judecător al celor vii și al celor morți este confirmată de Crezul nostru. Toți oamenii vor sta în fața lui Hristos pentru a da socoteală pentru faptele lor.

Numai Dumnezeu stăpânește cu adevărat lumea. Cuvântul Său definește legea și stabilește regulile judecății. El "cercetează inima și rărunchii” (Ier. 11:20) cu cunoașterea desăvârșită a celor drepți și a celor vinovați. Toate evenimentele îi sunt supuse Lui și El le conduce astfel încât, în cele din urmă, cei drepți vor depăși încercările, iar cei răi și nelegiuiți vor fi pedepsiți (Fac. 18:23).

Gândul la Înfricoșătoarea Judecată a lui Dumnezeu și proclamarea inevitabilității acesteia este unul dintre motivele profetice principale. Pornind de la cartea Faptele Apostolilor și terminând cu Apocalipsa lui Ioan Teologul, toți martorii predicării apostolice dedică un loc semnificativ prezicerii Judecății și învierii morților (Fapte 17:31; 1 Pet. 4:5; Evrei 6: 2). Sub această strașnică judecată vor cădea desfrânații și adulterii (Evrei 13: 4), vor fi osândiţi toţi cei care au respins credința și au trecut de bună voie de partea răului (2 Tes. 2:12), învățătorii falși și îngerii care au căzut (2 Pet. 2: 4-10), episcopii nevrednici (1 Tim. 3: 6), văduvele care nu veghează asupra văduviei lor (1 Tim. 5:12), toate faptele oamenilor săvârșite în taină (1 Corinteni 4: 4).

Vorbind despre aceste imagini ale Judecății de Apoi trebuie, desigur, să ținem cont de o anumită doză de imaginație poetică, un fel de metaforă eshatologică. Dar, într-un fel sau altul, rămâne valabilă întrebarea: dacă Judecata este așa cum este descrisă în Noul Testament, atunci cine va scăpa de ea? Cine atunci se va mântui?

Cine se va mântui?

Într-adevăr, mânia lui Dumnezeu se manifestă în istorie ca fiind îndreptată împotriva întregii omeniri, fiindcă toți sunt vinovați înaintea Lui (Rom. 3:10-20). De la intrarea păcatului în lume din greșeala primului om, toți oamenii au fost condamnați și niciun merit personal nu-i poate salva de acesta soartă. Însă când Fiul lui Dumnezeu care a venit în trup și a murit pentru păcatele noastre, Dumnezeu "a condamnat păcatul trupesc ca să ne elibereze de jugul păcatului". Și acum adevărul lui Dumnezeu este revelat nu prin pedeapsă – este cel care "îndreptățește și ne mântuiește". În Vechiul Testament slujirea lui Moise a fost o slujire a condamnării, iar slujirea celor care trăiesc după Evanghelie este "slujirea dreptății" (2 Cor. 3:9) și a "împăcarii" (2 Cor. 5:19). Acest lucru ne dă speranță pentru ziua Judecății.

Astfel se va încheia cercul istoriei lumii. Împărăția lumii va deveni Împărăția lui Dumnezeu, unde "Dumnezeu va fi tot în toate". Toată creația va ajunge la acea armonie în care a fost cândva creată, și după o scurtă perioadă a fost distrusă prin căderea omului în păcat. Acum "cerul nou și pământul nou" vor intra în acea armonie care domnea la începutul creației, dar într-o stare diferită: umanitatea  conștient, prin propria alegere, prin imboldul inimii, minții și al voinței va veni la Creatorul său: unii – prin nevoințe, alții – prin renunțarea la bunurile pământești și la plăceri, iar cineva – prin mucenicie pentru Adevăr. Cu un cuvânt, fiecare "purtând-și crucea".

Diavolul și îngerii întunericului vor fi aruncați în "gheena care fierbe cu foc și sulf" și nimic nu va tulbura armonia iubirii omului cu Dumnezeu. Această lume va fi mai presus de toate ispitele și va fi o societate a fiilor lui Dumnezeu cu voia și dorința lor conștientă.

Lumea reînnoită va fi încredințată Creatorului în veci după vrednicia sa, iar omenirea se va preschimba, primind noi puteri pentru a viețui împreună cu Dumnezeu.