Venerarea sfinților: de la catacombe la „influencerul lui Dumnezeu”
Canonizarea recentă a „patronului internetului” de 15 ani, Carlo Acutis, este un bun prilej pentru a ne aminti istoria venerării sfinților în Biserică.
La 7 septembrie 2025, Papa a canonizat pe Carlo Acutis, un adolescent care a murit de leucemie în 2006 la vârsta de 15 ani. Chiar înainte de canonizarea sa, Carlo a devenit foarte popular în Biserica Catolică. El a fost numit „patronul internetului” și „influencerul lui Dumnezeu”, iar la ceremonia de canonizare din Piața Sfântul Petru din Vatican s-au adunat peste 80 de mii de credincioși.
Biografia sa spune că de la vârsta de 7 ani se împărtășea zilnic, se spovedea frecvent și a creat un site pe internet unde predica Evanghelia și aduna informații despre „miracolele euharistice” din întreaga lume. La 15 ani i s-a diagnosticat leucemie. Boala a progresat rapid și după două luni a murit. Conform biografiei, el numea Euharistia „calea mea spre ceruri”, iar suferințele legate de boală le dedica Papei și Bisericii. A fost înmormântat în orașul italian Assisi.
Imediat după moartea sa, mama lui a început să susțină că el este sfânt. Eforturile au avut succes și deja la 6 ani după moarte, în 2012, în Arhiepiscopia din Milano a început procesul de beatificare. În 2020, trupul său a fost exhumat și cu ajutorul siliconului și altor tehnologii i s-a dat un aspect incoruptibil. La Assisi au început să vină pelerini, care în prezent sunt deja peste 1 milion. În 2024, pentru Carlo Acutis a fost confirmat al doilea miracol, îndeplinind astfel toate cerințele pentru canonizare.
Toată această poveste ridică multe întrebări. Cât de naturală este ea? Ce predomină în ea: comerțul sau venerarea sinceră? Nu vom încerca să răspundem la ele. Dar această poveste este un bun prilej de a reflecta asupra a ceea ce ar trebui să fie adevărata venerare a sfinților în Biserică și de a urmări istoria ei.
Formele inițiale de venerare (secolele I–III)
Probabil cea mai veche mențiune care ne-a parvenit despre venerarea sfinților se găsește în „Epistola către Corinteni” a sfântului mucenic Clement Romanul (sfârșitul secolului I). Mucenicii apar în Biserică de la începutul existenței sale, iar venerarea memoriei lor apare de asemenea imediat.
În „Martiriul lui Policarp” (mijlocul secolului II) se menționează că creștinii se adună la mormintele mucenicilor și comemorează zilele lor de pomenire:
„Căci ne închinăm Lui [Hristos] ca Fiului lui Dumnezeu; iar pe mucenici, ca pe ucenicii și imitatorii Domnului, îi iubim cu vrednicie”.
În acest text se simte deja necesitatea de a sublinia diferența dintre venerarea mucenicului și închinarea la Dumnezeu.
Sursele arheologice din această perioadă atestă apelurile credincioșilor către mucenici. Ele sunt destul de simple – mucenicul este rugat să-și amintească, probabil în sensul de „a se ruga”. Astfel, în catacombele Sfântului Calixt din Roma (secolele II–III) s-a păstrat inscripția: „PETRE ET PAULE, MEMENTOTE MARCELLI” („Petru și Pavel, amintiți-vă de Marcellus”).
În această perioadă putem vorbi doar despre venerarea mucenicilor. Chiar și conceptul de „sfinți” era diferit – sub el erau înțeleși creștinii în general (vezi Faptele Apostolilor 9:32).
Nu exista o canonizare oficială, iar venerarea mucenicilor era un motiv pentru o rugăciune deosebită către Dumnezeu, nu către mucenic însuși. În zilele morții lor, credincioșii se adunau la morminte pentru a săvârși Euharistia.
Răspândirea practicii (secolul IV)
În secolul IV, creștinismul devine religia de stat a Imperiului Roman. La Biserică se alătură o mulțime de foști păgâni. Venerarea mucenicilor devine masivă. Pe lângă ei, apar și alte categorii de sfinți: cuvioși, ierarhi și așa mai departe.
În această perioadă apar numeroase inscripții adresate sfinților. Majoritatea dintre ele sunt cereri de rugăciune, de exemplu: „SANCTA AGNES, ORA PRO NOBIS” („Sfânta Agnes, roagă-te pentru noi”). Dar apar deja și alte formulări: „SANCTE LAURENTI, ADIUVA SERVUM TUUM” („Sfinte Laurențiu, ajută-ți robul”). Aceasta este deja o cerere adresată direct sfântului, ca el să facă ceva în mod direct, nu să mijlocească înaintea lui Dumnezeu.
Această schimbare de accent a fost observată de sfinții părinți ai vremii, care au început să explice că trebuie să ne închinăm și să cerem de la Dumnezeu, iar sfinții sunt doar mijlocitorii noștri.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cinstim pe mucenic, dar ne închinăm Domnului”. Sfântul Vasile cel Mare scrie: „Să fie mucenicii pentru noi mijlocitori înaintea lui Dumnezeu”.
Polemici, abuzuri și reflecție teologică (secolele V–IX)
În secolul V ne întâlnim deja cu polemici dure. Preotul Vigilantius din Barcelona s-a opus venerării sfinților și a moaștelor lor, numind aceasta o revenire la păgânism. I-a răspuns aspru fericitul Ieronim. Însăși această polemică atestă faptul că problema venerării sfinților în stil păgân a existat.
Literatura hagiografică din secolul V atestă că sfinții în conștiința poporului încep să fie percepuți ca actori independenți, care apar oamenilor, salvează orașe, vindecă. Apare o mulțime de „sfinți” dubioși, a căror venerare se bazează pe fabulațiile populare. Aceasta provoacă reacția ierarhiei bisericești: apare un proces formalizat de canonizare. Astfel, în 401, Sinodul de la Cartagina hotărăște că nimeni nu poate fi venerat ca sfânt fără permisiunea episcopului local.
Apare și „epoca moaștelor”. Descoperirea și transferul rămășițelor devin momentul central al glorificării. Dar această practică generează abuzuri masive: falsuri, împărțirea moaștelor, comerț.
În secolul VIII, cuviosul Ioan Damaschin a sistematizat apărarea icoanelor și a venerării sfinților, care a devenit un pilon al tradiției răsăritene. El a delimitat clar „venerarea de respect” (τιμητικὴ προσκύνησις), pe care o acordăm sfinților, și „venerarea liturgică” (λατρεία), care aparține doar lui Dumnezeu. Aceeași idee a fost confirmată de cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic în 787.
Evul Mediu (secolele IX–XV)
Din păcate, după Sinod, cultul sfinților în înțelesul său denaturat, păgân, a devenit masiv. Moaștele nu ofereau atât un impuls spiritual, cât un capital economic și politic.
Orașele
