Venerarea sfinților: de la Reformă până în zilele noastre
Continuăm să povestim istoria cinstirii sfinților în Biserică. În această parte vom vorbi despre perioada de la Reformă până în prezent, despre diferențele dintre Ortodoxie și catolicism.
Reforma și Contrareforma (secolul XVI)
Critica abuzurilor evidente în venerarea sfinților a devenit deosebit de acută în epoca Reformei. Martin Luther și alți reformatori acuzau direct biserica catolică de decăderea creștinismului prin comerțul cu moaște, vânzarea de indulgențe și dominația setei de putere. De exemplu, Jean Calvin scria: «Să spunem direct: nu există nimic atât de murdar și rușinos ca cultul relicvelor, așa cum este practicat în prezent. Cea mai mare parte a ceea ce se arată ca moaște sfinte sunt falsuri grosolane și nerușinate». Este interesant că el opunea adevărata venerare a sfinților din primele secole «în memoria virtuților lor» și adorarea târzie medievală «a oaselor oricui se nimerește».
Biserica catolică a răspuns la aceasta prin Contrareformă: eradicarea celor mai grosolane abuzuri, anularea vânzării de indulgențe, creșterea educației clerului, înăsprirea cerințelor pentru canonizare.
Conciliul de la Trento din 1563 a decis: «Trupurile sfinte ale martirilor… trebuie să fie venerate de creștini… Orice superstiție trebuie eliminată, orice câștig murdar alungat… Căci niciun venit nu trebuie obținut din venerarea relicvelor și a sfinților».
Diferențe în venerarea sfinților în Ortodoxie și catolicism
Aproximativ în secolul XVI, tradițiile latine și ortodoxe de venerare a sfinților au dobândit trăsături distinctive. Deși în multe privințe sunt similare, ele implică o înțelegere teologică diferită.
- Accente teologice. În Ortodoxie, venerarea sfinților are un caracter mistic: sfântul este un prieten al lui Dumnezeu, un om îndumnezeit, membru al Bisericii Cerești, mijlocitor pentru membrii Bisericii pământești. În catolicism, în această perioadă se dezvoltă doctrina juridică «meritelor supraerogatorii» (opera supererogatoria). Simplificat, aceasta constă în faptul că sfinții, prin viața lor, câștigă mai multe «puncte de dreptate» decât sunt necesare pentru mântuire. Aceste «merite suplimentare» ajung în «tezaurul» Bisericii și pot fi distribuite (sau vândute prin indulgențe) celor care «nu ajung».
- Procedura de canonizare. În Ortodoxie, canonizarea rămâne o chestiune sinodală și adesea locală. În catolicism, însă, ea se centralizează. Bula papei Alexandru III (secolul XII) a stabilit dreptul exclusiv de canonizare pentru pontiful roman, ceea ce a devenit un alt instrument al influenței sale în Europa.
- Tipuri de sfințenie. În Ortodoxie, era mai venerat tipul monahal (isihast) de sfințenie: ascetism personal și dobândirea Duhului Sfânt (sfinții de pe Athos și de la Peșterile Kievului, cuviosul Serghie de Radonej). În catolicism, dominau sfinții cu o poziție activă în viață: predicatori și misionari (Francisc de Assisi și alții).
- Practica liturgică. În Ortodoxie, venerarea sfinților era în principal integrată în Liturghie și în ciclul zilnic de slujbe. În catolicism, dimpotrivă, aceasta se separă: se dezvoltă «mesa privată» și numeroase slujbe, procesiuni dedicate exclusiv unui anumit sfânt.
În ciuda acestor diferențe, denunțarea abuzurilor a răsunat atât în Est, cât și în Vest. Cuviosul Nil Sorski (secolul XV) scria: «Nu în oase este puterea, ci în harul lui Dumnezeu; moaștele le cinstim ca vase ale harului». I-a răspuns Bernard de Clairvaux (secolul XII), criticând fastul și lăcomia în venerarea relicvelor.
Perioada sinodală în Biserica Rusă (1721–1917)
În Imperiul Rus, din care făcea parte și Ucraina, a început perioada sinodală, când Biserica era condusă de Sfântul Sinod în locul Patriarhului, sub conducerea unui funcționar țarist.
Petru I a reformat imperiul după modelul țărilor protestante, unde biserica era subordonată statului.
În contextul venerării sfinților, aceasta s-a manifestat printr-o scădere bruscă a numărului de canonizări comparativ cu secolele XV–XVII. În întregul secol XVIII au fost proslăviți doar câțiva sfinți (de exemplu, sfântul Dimitrie al Rostovului), iar în secolul XIX – de asemenea, doar câțiva (sfântul Tihon de Zadonsk).
Accentul s-a mutat de la venerarea minunilor la educație, catehizare, răspândirea Sfintei Scripturi. Însăși procedura de canonizare a fost puternic formalizată, ceea ce, de exemplu, explică reticența îndelungată a Sinodului de a-l proslăvi pe cuviosul Serafim de Sarov.
Secolul XX: epoca noilor martiri
Secolul XX a adus reluarea activă a canonizărilor și schimbarea criteriilor pentru proslăvire. Dacă înainte martirii erau proslăviți pentru alegerea conștientă a suferințelor pentru Hristos, în secolul XX au fost proslăviți mulți creștini care au devenit victime ale regimurilor totalitare: nazist, comunist, franchist. Acestor oameni adesea nu li se oferea o alegere, erau distruși ca reprezentanți ai «clasei ostile».
Sfârșitul secolului XX a fost marcat de o creștere explozivă a numărului de canonizări. Papa Ioan Paul al II-lea (1978–2005) a canonizat peste 480 de sfinți, mai mult decât aproape toți predecesorii săi la un loc. Succesorii săi au continuat această tendință.
În Bisericile Ortodoxe Autocefale (Constantinopol, Grecia, Serbia și altele) a continuat practica tradițională de canonizare a asceților, bătrânilor, mărturisitorilor. Odată cu căderea URSS, a avut loc o creștere explozivă a numărului de sfinți și în Biserica Rusă. Sinodul Arhieresc Jubiliar din anul 2000 a canonizat peste o mie de noi martiri și mărturisitori, victime ale regimului sovietic.
Postfață
În două mii de ani, cultul sfinților a parcurs un drum lung: de la simpla memorie rugătoare («Petru, amintește-ți de Antonie») la pelerinaje de milioane de oameni la moaștele asceților contemporani, cum ar fi Carlo Acutis. Este interesant de remarcat coincidența cronologică a dezvoltării venerării sfinților și a declinului practicii împărtășirii frecvente cu Sfintele Taine ale lui Hristos.
În primele secole, creștinii își realizau religiozitatea în principal prin participarea la Euharistie, iar
