Exorciștii, acolutii, ostiarii: cine erau rangurile inferioare în Biserica veche?
Dintre rangurile bisericești inferioare din antichitate, despre care vom discuta, astăzi cunoaștem doar rangurile de citeți și ipodiaconii. Cine erau ceilalți și ce funcții îndeplineau?
Astăzi clerul bisericesc, adică persoanele care îndeplinesc anumite acțiuni în Biserică, este împărțit în slujitori și slujbași bisericești. La primii se numără episcopul, preotul și diaconul, iar la cei din urmă – ipodiaconii, cititorii, cântăreții și paracliserii. În vechime, de asemenea, exista o împărțire a clerului în persoane cu rang sacru și ranguri inferioare.
Lista cea mai completă a treptelor inferioare ale funcțiilor bisericești este prezentată în scrisoarea papei roman Corneliu către episcopul Antiohiei, Fabiu, scrisă în jurul anului 251.
În această scrisoare, Corneliu include în rangurile inferioare ale clerului cititorii, ipodiaconii, acolutii, exorciștii și ostiarii.
Trebuie menționat că Corneliu enumeră funcțiile care existau în Biserica romană, în alte Biserici Locale puteau exista diferențe, dar nu fundamentale.
Exorciștii
Exorciștii, cei care alungă diavolul sau, mai precis, conjurătorii, au apărut în Biserică încă de la începuturile ei. Domnul Iisus Hristos, trimițând apostolii la propovăduire, le-a spus: «…mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat împărăţia cerurilor. Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi» (Mt. 10, 7-8).
Acest dar era inițial carismatic și destul de răspândit. Posesia lui nu era considerată ceva important. Sfântul Iustin Filozoful (sec. II) în «Dialogul cu iudeul Trifon» spune: «Noi, cei care credem în Iisus Hristos, răstignit sub Pontius Pilat, Domnul nostru, conjurăm toți demonii și duhurile necurate și le ținem sub stăpânirea noastră». Puțin mai târziu, la începutul sec. III, faimosul Origen scria: «Pe aceștia (demonii – n. red.) mulți dintre creștini îi alungă din cei posedați nu prin vreo invenție, artă magică sau medicală, ci doar prin rugăciune și simple conjurări, și chiar prin acelea pe care le poate folosi și cel mai simplu om, așa cum fac în general oamenii simpli». De asemenea, despre exorciști există mențiuni la sfântul Irineu de Lyon (sec. II).
Despre cum și când acest serviciu carismatic s-a transformat într-o funcție bisericească, este greu de spus.
Dar, se pare că principala obligație a exorciștilor nu era vindecarea oamenilor posedați, ci rostirea rugăciunilor de conjurare la taina Botezului.
Astăzi aceste rugăciuni sunt de asemenea incluse în rânduiala Botezului și sunt rostite de preot sau episcop. Acest fapt explică de ce astăzi în Biserică nu există funcția de exorcist. În Molitfelnicul Sfântului Petru Movilă există o rânduială de alungare a demonilor din cei posedați de ei, dar practica modernă a «citirii» are o evaluare destul de ambiguă. Foarte puțini slujitori se angajează în această lucrare.
Acoluții și ostiarii
Despre aceste funcții se poate spune puțin, deoarece sursele cunoscute nu indică direct nici obligațiile lor, nici cerințele pentru candidați, nici locul în ierarhia bisericească. Cuvântul «acolut» (gr. ἀκόλουθος) nu indică un anumit tip de slujire bisericească, ci înseamnă «însoțitor» sau «acompaniator», adică o persoană care ajută sau servește unei anumite persoane, aparține suitei sale. Cuvântul «ostiariu» este puțin mai clar, în latină (ostiarius) înseamnă «portar» sau «ușier».
Cel mai probabil, acolutii erau asistenți ai unei persoane cu funcție bisericească, iar ostiarii – slujitori ai bisericii3 însuși.
Obligațiile acestora din urmă includeau: deschiderea și închiderea bisericii, supravegherea curățeniei în ea, nu permiteau accesul în biserici a persoanelor care nu aparțineau comunității bisericești, la un anumit moment al Liturghiei îi scoteau din biserică pe cei care erau în rândul catehumenilor sau penitenților. Strigătul de astăzi: «Ușile! Ușile!» în vechime era adresat tocmai ostiarilor și însemna porunca de a închide ușile după catehumeni, deoarece mai departe începea deja Liturghia credincioșilor.
În Biserica Ortodoxă aceste funcții bisericești inferioare au dispărut destul de repede, iar în catolicism rangul ostiarilor a existat până în 1972 și era considerat o treaptă inițială obligatorie pe drumul către preoție.
Ipodiaconii
Cuvântul grecesc «ipodiacon» (ὑποδιάκονος) are un sens similar cu cuvântul «acolut» și înseamnă «asistent al diaconului». Dar, spre deosebire de acoluti, originea ipodiaconilor nu ridică îndoieli speciale. Ipodiaconii au provenit din diaconi și, cel mai probabil, din motivul că în Biserica veche se considera destul de mult timp că nu pot fi mai mult de șapte diaconi într-un oraș. Tocmai acest număr este menționat în cartea Faptele Apostolilor. Regula 15 a Sinodului Local de la Neocezareea (315) spune: «diaconii, conform regulii, trebuie să fie șapte, chiar dacă orașul este foarte mare, acest lucru este confirmat de cartea Faptele Apostolilor». Totuși, creșterea numărului de comunități creștine a cerut și creșterea numărului de diaconi. Astfel a apărut institutul ipodiaconilor, adică asistenți ai diaconilor, care trebuiau să îndeplinească funcții similare cu cele diaconale, dar fără a fi considerați diaconi.
Ipodiaconii ocupau o poziție mai onorabilă decât acolutii, ostiarii și exorciștii. Acest rang era considerat ultima treaptă înainte de hirotonirea în rang sacru.
Celor hirotoniți în rangul de ipodiacon le este deja interzis să se căsătorească. De aceea, astăzi acei tineri slujitori bisericești pe care îi vedem la slujbele arhierești și îi considerăm ipodiaconi, de regulă, doar îndeplinesc funcțiile lor, iar hirotonirea în ipodiaconi are loc în cadrul aceleiași Liturghii în care candidatul este hirotonit diacon.
Citeți sau anagnoștii
Prima mențiune a cititorilor bisericești, potrivit multor istorici bisericești, este deja conținută în Apocalipsa lui Ioan Teologul: „Fericit este cel ce citeşte şi cei ce ascultă cuvintele proorociei şi păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape” (Apocalipsa 1:3). Acest „citeț” era un cititor bisericesc. Cert este că în primele secole ale creștinismului și în toate secolele ulterioare până de curând, existau foarte puțini oameni care știau să citească, adică cei care puteau citi. Majoritatea credincioșilor pur și simplu nu puteau citi nici Evanghelia, nici Epistolele Apostolilor. Și dacă luăm în considerare faptul că majoritatea textelor antice au fost scrise într-un mod care în latină se numește scriptio continua, adică fără semne de punctuație și fără spații între cuvinte, atunci putem înțelege că cititul în acele vremuri era apanajul foarte puținilor.
Astfel, prima datorie a cititorilor era să citească Sfânta Scriptură în adunările liturgice. Această poziție era foarte importantă și onorabilă, mai ales având în vedere că în primele secole chiar și episcopii erau adesea analfabeți. Monumentul din secolul al II-lea „Canoanele bisericești ale Sfinților Apostoli” atribuie cititorilor un loc foarte înalt în ierarhia bisericească și le cere calități morale înalte. Poziția înaltă a cititorului în vremurile antice este indicată și de faptul că printre semnăturile participanților la Sinodul local de la Arles (314), alături de episcopi, există semnăturile a doi cititori.
A doua datorie a cititorilor era să explice Scripturile. În plus, în timpul persecuțiilor, cititorii erau adesea cei cărora li se încredința sarcina de a ascunde textele Sfintei Scripturi de persecutorii lor.
Într-una dintre scrisorile sale, Sfântul Ciprian al Cartaginei (secolul al III-lea) scrie despre hirotonirea unui anume Celerin ca cititor: „L-am ridicat la amvon... pentru ca, așezat într-un loc înalt și... vizibil pentru tot poporul, să citească poruncile și Evanghelia Domnului.” În aceeași scrisoare, Ciprian numește rangul de cititor o treaptă către rangul de preot.
Monumentul din secolul al IV-lea „Constituțiile Apostolice” citează o rugăciune pentru hirotonirea ca cititor: „Dumnezeule veșnic... privește spre slujitorul Tău, căruia i-a fost încredințată citirea Sfintei Tale Scripturi poporului Tău, și dă-i Duhul Sfânt, Duhul profeției...”.
Din acest text, aflăm că cititorii erau obligați să citească Sfânta Scriptură în adunările bisericești și că erau candidați pentru cinuri sacre. Treptat, începând cu secolul al II-lea, când activitatea învățătorilor carismatici a început să se estompeze, datoria de a citi textele Sfintei Scripturi și de a le explica a fost atribuită anagnoștilor (cititorilor). Dar aceștia nu și-au păstrat această datorie mult timp. Destul de curând, atât citirea Sfintei Scripturi, cât și explicarea acesteia au devenit îndatoriri exclusive ale episcopilor, preoților și, într-o oarecare măsură, diaconilor. Acest lucru a fost facilitat de creșterea alfabetizării în rândul clerului.
Astăzi, funcția de cititor este considerată primul pas pe calea spre preoție și există un rit special de hirotonire ca cititor, care, de regulă, este îndeplinit de toți absolvenții seminariilor teologice.
După cum putem vedea, treptele inferioare ale ierarhiei bisericești din Biserica antică de astăzi și-au pierdut practic semnificația înaltă. Fie au dispărut cu totul, precum exorciștii, akolufii sau ostiarii, fie și-au schimbat gama de îndatoriri, precum citeți sau ipodiaconii.
