Exorciștii, acolutii, ostiarii: cine erau rangurile inferioare în Biserica veche?
Dintre rangurile bisericești inferioare din antichitate, despre care vom discuta, astăzi cunoaștem doar cititorii și ipodiaconii. Cine erau ceilalți și ce funcții îndeplineau?
Astăzi clerul bisericesc, adică persoanele care îndeplinesc anumite acțiuni în Biserică, este împărțit în slujitori și slujbași bisericești. La primii se numără episcopul, preotul și diaconul, iar la cei din urmă – ipodiaconii, cititorii, cântăreții și paracliserii. În vechime, de asemenea, exista o împărțire a clerului în persoane cu rang sacru și ranguri inferioare.
Lista cea mai completă a treptelor inferioare ale funcțiilor bisericești este prezentată în scrisoarea papei roman Corneliu către episcopul Antiohiei, Fabiu, scrisă în jurul anului 251.
În această scrisoare, Corneliu include în rangurile inferioare ale clerului cititorii, ipodiaconii, acolutii, exorciștii și ostiarii.
Trebuie menționat că Corneliu enumeră funcțiile care existau în Biserica romană, în alte Biserici Locale puteau exista diferențe, dar nu fundamentale.
Exorciștii
Exorciștii, cei care alungă diavolul sau, mai precis, conjurătorii, au apărut în Biserică încă de la începuturile ei. Domnul Iisus Hristos, trimițând apostolii la propovăduire, le-a spus: «…mergând, propovăduiți că s-a apropiat Împărăția Cerurilor; vindecați bolnavii, curățați leproșii, înviați morții, alungați demonii; în dar ați primit, în dar să dați» (Mt. 10, 7-8).
Acest dar era inițial carismatic și destul de răspândit. Posesia lui nu era considerată ceva important. Sfântul Iustin Filozoful (sec. II) în «Dialogul cu iudeul Trifon» spune: «Noi, cei care credem în Iisus Hristos, răstignit sub Pontius Pilat, Domnul nostru, conjurăm toți demonii și spiritele necurate și le ținem sub stăpânirea noastră». Puțin mai târziu, la începutul sec. III, faimosul Origen scria: «Pe aceștia (demonii – n. red.) mulți dintre creștini îi alungă din cei posedați nu prin vreo invenție, artă magică sau medicală, ci doar prin rugăciune și simple conjurări, și chiar prin acelea pe care le poate folosi și cel mai simplu om, așa cum fac în general oamenii simpli». De asemenea, despre exorciști există mențiuni la sfântul Irineu de Lyon (sec. II).
Despre cum și când acest serviciu carismatic s-a transformat într-o funcție bisericească, este greu de spus.
Dar, se pare că principala obligație a exorciștilor nu era vindecarea oamenilor posedați, ci rostirea rugăciunilor de conjurare la taina Botezului.
Astăzi aceste rugăciuni sunt de asemenea incluse în rânduiala Botezului și sunt rostite de preot sau episcop. Acest fapt explică de ce astăzi în Biserică nu există funcția de exorcist. În Molitfelnicul sfântului Petru Movilă există o rânduială de alungare a demonilor din cei posedați de ei, dar practica modernă a «citirii» are o evaluare destul de ambiguă. Foarte puțini slujitori se angajează în această lucrare.
Acoluții și ostiarii
Despre aceste funcții se poate spune puțin, deoarece sursele cunoscute nu indică direct nici obligațiile lor, nici cerințele pentru candidați, nici locul în ierarhia bisericească. Cuvântul «acolut» (gr. ἀκόλουθος) nu indică un anumit tip de slujire bisericească, ci înseamnă «însoțitor» sau «acompaniator», adică o persoană care ajută sau servește unei anumite persoane, aparține suitei sale. Cuvântul «ostiariu» este puțin mai clar, în latină (ostiarius) înseamnă «portar» sau «ușier».
Cel mai probabil, acolutii erau asistenți ai unei persoane cu funcție bisericească, iar ostiarii – slujitori ai templului însuși.
Obligațiile acestora din urmă includeau: deschiderea și închiderea templului, supravegherea curățeniei în el, nu permiteau accesul în templu persoanelor care nu aparțineau comunității bisericești, la un anumit moment al Liturghiei îi scoteau din templu pe cei care erau în rândul catehumenilor sau penitenților. Strigătul de astăzi: «Ușile! Ușile!» în vechime era adresat tocmai ostiarilor și însemna porunca de a închide ușile după catehumeni, deoarece mai departe începea deja Liturghia credincioșilor.
În Biserica Ortodoxă aceste funcții bisericești inferioare au dispărut destul de repede, iar în catolicism rangul ostiarilor a existat până în 1972 și era considerat o treaptă inițială obligatorie pe drumul către preoție.
Ipodiaconii
Cuvântul grecesc «ipodiacon» (ὑποδιάκονος) are un sens similar cu cuvântul «acolut» și înseamnă «asistent al diaconului». Dar, spre deosebire de acoluti, originea ipodiaconilor nu ridică îndoieli speciale. Ipodiaconii au provenit din diaconi și, cel mai probabil, din motivul că în Biserica veche se considera destul de mult timp că nu pot fi mai mult de șapte diaconi într-un oraș. Tocmai acest număr este menționat în cartea Faptele Apostolilor. Regula 15 a Sinodului Local de la Neocezareea (315) spune: «diaconii, conform regulii, trebuie să fie șapte, chiar dacă orașul este foarte mare, acest lucru este confirmat de cartea Faptele Apostolilor». Totuși, creșterea numărului de comunități creștine a cerut și creșterea numărului de diaconi. Astfel a apărut institutul ipodiaconilor, adică asistenți ai diaconilor, care trebuiau să îndeplinească funcții similare cu cele diaconale, dar fără a fi considerați diaconi.
Ipodiaconii ocupau o poziție mai onorabilă decât acolutii, ostiarii și exorciștii. Acest rang era considerat ultima treaptă înainte de hirotonirea în rang sacru.
Celor hirotoniți în rangul de ipodiacon le este deja interzis să se căsătorească. De aceea, astăzi acei tineri slujitori bisericești pe care îi vedem la slujbele arhierești și îi considerăm ipodiaconi, de regulă, doar îndeplinesc funcțiile lor, iar hirotonirea în ipodiaconi are loc în cadrul aceleiași Liturghii în care candidatul este hirotonit diacon.</
