Voce fără amvon: are nevoie Biserica de predica mirenilor?

De la amvon tradițional se aude cuvântul păstorului, dar poate oare un mirean să aibă dreptul la predică liturgică? Unii cercetători resping categoric acest lucru, invocând regula 64 a Sinodului Trulan (sfârșitul sec. VII) și interpretările ulterioare ale acestui canon. Dar există și alte puncte de vedere.

Canonele și istoria predicii mirenilor

Orientarea principală în orice chestiune rămâne pentru noi Sfânta Scriptură. În cartea Faptele Apostolilor vedem că din primele zile ale existenței Bisericii, Duhul Sfânt a dat diferite daruri harismatice.

Alături de daruri precum profeția sau vorbirea în limbi, a existat și învățătura. Și aceasta nu a fost dată doar apostolilor: și mirenii puteau să învețe comunitatea prin cuvânt.

Mai târziu, în capitolul 8, se spune că de la începutul persecuției, care a urmat morții primului martir Ștefan, «cei risipiți mergeau și vesteau cuvântul» (Fapte 8:4). Acest lucru indică, de asemenea, că predica Evangheliei nu a fost limitată inițial doar la cercul apostolilor și al celor mai apropiați ucenici ai lor.

Gândirea biblică despre dreptul mirenilor la predica liturgică poate fi văzută și în cuvintele apostolului Petru despre «preoția împărătească» a tuturor creștinilor. «Voi sunteți un neam ales, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu l-a luat în stăpânire, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată» (1 Petru 2:9).

Vocația de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu, după cum vedem, nu este limitată de hirotonire.

Mirenii, fiind parte din «preoția împărătească», nu sunt lipsiți de dreptul spiritual de a predica. Așa a fost și în primele secole ale Bisericii timpurii.

Nu este un secret că există o strânsă legătură între cultul creștin și cel sinagogal. Apostolii înșiși au frecventat la început templul din Ierusalim, iar multe forme și principii ale slujirii publice ale Bisericii timpurii au fost împrumutate tocmai de la adunările iudaice.

În aceste adunări, fiecare bărbat adult avea posibilitatea de a citi Scriptura și de a explica sensul ei ascultătorilor. Însuși Hristos, în timpul vieții Sale pământești, a procedat astfel. Evanghelistul Luca povestește despre unul dintre aceste cazuri, care a avut loc în sinagoga din Nazaret (Luca 4:16–21).

În «Constituțiile Apostolice» această caracteristică a liturghiilor creștine este reflectată în următoarea poruncă: «Învățătorul, chiar dacă este din popor, dacă este iscusit în cuvântul lui Dumnezeu și curat în comportament, să învețe; căci «toți vor fi învățați de Dumnezeu»» (cartea VIII, 32).

La cunoscutul istoric bisericesc Eusebiu întâlnim povestea protestului episcopului Dimitrie al Alexandriei împotriva faptului că Origen a predicat în templu la cererea episcopilor palestinieni - Alexandru al Ierusalimului și Teoctist al Cezareei. În scrisoarea de răspuns, ei explicau invitația lor astfel: «Tu mai adaugi în scrisoarea ta că niciodată nu s-a auzit, și nici acum nu este obicei, ca în prezența episcopilor să predice laicii (mirenii): nu înțelegem cum poți să spui atât de evident neadevărul? Sfinții episcopi, de îndată ce găseau oameni capabili să aducă folos fraților, îi invitau să predice poporului…» (Eusebiu. Istoria bisericească, VI, 19.)

Din păcate, istoria cunoaște și problemele care au apărut din cauza unei astfel de predici: s-a întâmplat ca oamenii, având talentul cuvântului, dar neavând o bază teologică solidă, să atragă ascultătorii în rătăciri.

Apărând Biserica de erezii și învățături false, sinoadele au început să interzică mirenilor să predice de la amvon.

Așa a apărut cunoscuta regulă 64 a Sinodului Trulan: «Nu se cuvine ca un mirean să țină cuvânt sau să învețe în public și astfel să-și asume demnitatea de învățător, ci (trebuie) să se supună rânduielii date de Domnul, să-și deschidă urechea față de cei care au primit harul cuvântului învățătoresc și de la ei să învețe cele divine».

Clericii, desigur, și ei în toate timpurile puteau să comită inexactități, să se lase duși de vorbărie goală sau de idei false, dar la mireni, care nu aveau o educație teologică specială, riscul era și mai mare. Tocmai de aceea prudența Bisericii în această chestiune părea pe deplin justificată.

Principiul utilității și contemporaneitatea

Totuși, în Biserică funcționează întotdeauna principiul aplicării raționale a canoanelor. Așa cum scria remarcabilul savant al secolului al XIX-lea V. V. Bolotov: «Este canonic ceea ce este util pentru Biserică». Prin urmare, dacă ceva aduce un beneficiu real, interdicțiile puteau fi atenuate. De-a lungul secolelor vedem exemple când, cu binecuvântarea arhiereului, mirenii educați au rostit predici, ajutând la păstrarea credinței în perioade istorice dificile. Astfel, în secolele XVI–XVII, în regiunile de vest ale Ucrainei, aflate sub presiunea unirii, predica mirenilor în biserici a jucat un rol semnificativ în păstrarea ortodoxiei.

Soborul Local din 1917–1918 a recunoscut dreptul mireanului de a predica în cadrul slujbei cu binecuvântarea arhiereului conducător sau a starețului. Totuși, simplul fapt al permisiunii nu înseamnă că este vorba despre un drept universal pentru fiecare care știe să vorbească frumos.

Pentru predica în biserică, decisiv devine nu talentul oratorului, ci experiența lucrării interioare, viața de rugăciune, participarea la taine, lupta cu patimile.

Doar atunci cuvântul încetează să fie o simplă redare din cărți și se transformă într-o mărturie vie, născută din propriul drum de pocăință.

Un astfel de cuvânt al mireanului, așa cum arată practica rară, dar totuși existentă și în zilele noastre, poate ajunge la inimile oamenilor nu pentru că este mai greu decât cel al păstorului, ci pentru că este mai aproape și mai ușor de înțeles.

Concluzie

Astăzi, în majoritatea parohiilor există oameni educați, bisericoși,