Principalul algoritm al căii sfințeniei
Moartea, «ultimul dușman», de acum înainte se prezintă ca triumf al Iubirii Divine, ca intrare în Împărăția Vieții.
După sărbătoarea Cincizecimii, când Duhul Sfânt a coborât asupra apostolilor, sărbătorim pomenirea tuturor sfinților, adică a oamenilor care au întrupat în ei acțiunile Duhului Sfânt, cei care au devenit pentru noi modele de urmat, niște etaloane ale asemănării cu Dumnezeu.
Fiecare dintre ei a trăit o viață unică, diferită de a altora, și a realizat, doar lui dată de Dumnezeu, potențialul sfințeniei. Dar să ne întrebăm, există un numitor comun care unește toți sfinții fără excepție? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne îndreptăm mai întâi către Hristologie, deoarece Fiul lui Dumnezeu întrupat este pentru noi idealul a ceea ce ar trebui să fie omul în planul lui Dumnezeu despre el.
După cum știm din Biblie, primii oameni, încălcând porunca lui Dumnezeu, au ales un mod de existență autonom. Ei credeau că propriile lor energii naturale vor fi autosuficiente pentru existența veșnică în lumea creată. Dar când s-a dovedit că lingușirea diavolească a fost doar o înșelăciune josnică, păcatul a intrat deja în lume, iar odată cu el și moartea. De atunci, calea vieții fiecărui om născut pe pământ se încheie cu moartea, când forțele sale vitale se sting și trupul, creat din pământ, se întoarce acolo de unde a fost luat.
Dar Dumnezeu nu doar a creat omul din pământ. El a suflat în el suflarea Sa, dând astfel oamenilor asemănarea Sa. Aceasta este acea persoană nemuritoare sau ipostază care se înalță deasupra naturii noastre create. Datorită ei, înainte de căderea în păcat, oamenii puteau trăi nu doar așa cum trăiesc toate celelalte creații ale lui Dumnezeu, aveau posibilitatea de a găsi un mod de realizare a vieții lor care ar putea fi numit divin. Pentru aceasta, trebuiau să depășească dependența de propria lor natură creată, îmbrăcându-se treptat în energiile divine necreate. Atunci viața întregii omeniri ar fi putut deveni o asemănare a vieții Sfintei Treimi. Oamenii, având o natură comună pentru toți, ar fi obținut unitatea în Dumnezeu unii cu alții, trăind în iubire și armonie. Viața lor veșnică ar fi fost o consecință a îndumnezeirii, adică a participării la energia vieții Sfintei Treimi. Dar, din păcate, oamenii au ales o altă cale și nu au putut să corecteze această greșeală de unii singuri.
A corectat-o Noul Adam, Însuși Dumnezeu, devenit Om. Pentru aceasta, El a depășit limitele propriei Sale naturi. Nefiind supus niciunei necesități esențiale sau naturale, Dumnezeu are posibilitatea de a ipostazia în Persoana Sa nu doar propria Sa existență, ci și existența umană. Kenozisul Logosului Divin a constat în faptul că El coboară la natura noastră, adică se umilește până la o natură inferioară, pe care nu o avea anterior. Creatorul lumii începe să existe după chipul propriei Sale creații. Cel atemporal intră în fluxul timpului, infinitul devine finit, veșnicul se transformă în Prunc, cel fără trup dobândește o individualitate corporală limitată. Fiind adevăratul Dumnezeu, a Doua Persoană a Treimii devine adevăratul Om.
Primul om a refuzat posibilitatea de a-și realiza existența după chipul Treimii. În loc să trăiască în renunțare de sine pentru iubirea lui Dumnezeu și a creației Sale, primii oameni au îndreptat energia voinței lor pe calea morții. Hristos, al Doilea Adam, a acționat în mod diametral opus. El și-a supus liber voința umană voinței divine, voinței Vieții Adevărate, manifestându-se în ascultarea față de Tatăl Său ceresc în dăruirea de sine a iubirii.
Aceasta este direcția principală pe care trebuie să o urmeze voința noastră umană.
Problema principală a multor oameni este că ne opunem mereu voinței lui Dumnezeu, care ne conduce spre mântuire. Nu vrem să acceptăm soarta dată nouă de Dumnezeu sau, altfel spus, să ne purtăm crucea.
Nu avem acea smerenie pe care a avut-o Mântuitorul, nu avem ascultare față de voința lui Dumnezeu. Vrem ca viața noastră să se desfășoare așa cum ne dorim noi, așa cum o vedem și o înțelegem noi. Multe dintre rugăciunile noastre sunt tocmai despre asta. Îl rugăm pe Dumnezeu să-și schimbe voința și să facă așa cum Îl rugăm noi. Iar dorințele noastre — sunt cunoscute tuturor: vrem să ducem o viață liniștită, pașnică, calmă, senină, având tot ce este necesar pentru fericire, bucurie și bunăstare. Acesta este ceea ce omul poate primi ca dar divin în Împărăția Cerurilor. Dar aici, pe pământ, nu avem o existență, ci o locuire temporară. Aici este munca pentru a atinge acea fericire în care vrea să trăiască fiecare om normal. Aici este crucea și efortul pentru mântuirea sufletului.
Desigur, crucea nu aduce niciun fel de senzații plăcute. Hristos nu a exprimat nicio încântare și bucurie pentru ceea ce va trebui să îndure pentru mântuirea oamenilor. Sufletul Mântuitorului era tulburat și întristat în grădina Ghetsimani. De pe fruntea Sa picura sudoare sub formă de picături de sânge, adică pe fruntea lui Hristos, din cauza tensiunii nervoase interne, chiar se spărgeau capilarele subcutanate. El Îl ruga pe Tatăl Său ceresc ca acest pahar al suferinței să treacă pe lângă El. Dar, cu toate acestea, știind tot groaza prin care va trebui să treacă, Hristos își supune voința umană voinței divine și acceptă de bunăvoie asupra Sa paharul suferințelor și necazurilor. «Facă-se voia Ta», — spune El, ca Om, în numele fiecăruia dintre noi. Și se aduce pe Sine ca Jertfă pentru întreaga omenire.
Pentru noi, aceasta este, de asemenea, un exemplu al acelei căi înguste, spinoase, dar unice, care poate duce și sufletele noastre în Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta este calea tuturor sfinților. Doar că, spre deosebire de mulți dintre noi, ei nu doar au purtat ceea ce le-a fost pregătit de Dumnezeu, ci adesea, din iubire pentru El, și-au mărit singuri greutatea crucii. Și au făcut-o cu bucurie, fără nicio teamă și descurajare.
Consecința principală a căderii în păcat a fost moartea. Întreaga istorie a omenirii, până la venirea lui Hristos, a sunat ca un ultim acord infernal, ca apoteoza triumfului distrugerii pe care păcatul a săvârșit-o în natura noastră umană. Moartea fiecărui om reprezintă o plată inevitabilă pentru autonomia existențială, pentru viața în separare de energiile divine. Dar tocmai Moartea lui Hristos a devenit actul principal și decisiv al Victoriei asupra morții noastre. «Căci precum printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți
