Principalul algoritm al căii sfințeniei
Moartea, «ultimul dușman», de acum înainte se prezintă ca triumf al Iubirii lui Dumnezeu, ca intrare în Împărăția Vieții.
După sărbătoarea Cincizecimii, când Duhul Sfânt a coborât asupra apostolilor, sărbătorim pomenirea tuturor sfinților, adică a oamenilor care au întrupat în ei lucrarea Duhului Sfânt, cei care au devenit pentru noi modele de urmat, niște etaloane ale asemănării cu Dumnezeu.
Fiecare dintre ei a trăit o viață unică, diferită de a altora, și a realizat acel potențialul al sfințeniei dat doar lui de Dumnezeu. Dar să ne întrebăm, există un numitor comun care unește toți sfinții fără excepție? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne îndreptăm mai întâi către Hristologie, deoarece Fiul lui Dumnezeu întrupat este pentru noi idealul a ceea ce ar trebui să fie omul în planul lui Dumnezeu despre el.
După cum știm din Biblie, primii oameni, încălcând porunca lui Dumnezeu, au ales un mod de existență autonom. Ei credeau că propriile lor energii naturale vor fi autosuficiente pentru existența veșnică în lumea creată. Dar când s-a dovedit că lingușirea diavolească a fost doar o înșelăciune josnică, păcatul a intrat deja în lume, iar odată cu el și moartea. De atunci, calea vieții fiecărui om născut pe pământ se încheie cu moartea, când forțele sale vitale se sting și trupul, creat din pământ, se întoarce acolo de unde a fost luat.
Dar Dumnezeu nu doar a creat omul din pământ. El a suflat în el suflarea Sa, dând astfel oamenilor asemănarea Sa. Aceasta este acea persoană nemuritoare sau ipostază care se înalță deasupra naturii noastre create. Datorită ei, înainte de căderea în păcat, oamenii puteau trăi nu doar așa cum trăiesc toate celelalte creații ale lui Dumnezeu, aveau posibilitatea de a găsi un mod de realizare a vieții lor care ar putea fi numit divin. Pentru aceasta, trebuiau să depășească dependența de propria lor natură creată, îmbrăcându-se treptat în energiile divine necreate. Atunci viața întregii omeniri ar fi putut deveni o asemănare a vieții Sfintei Treimi. Oamenii, având o natură comună pentru toți, ar fi obținut unitatea în Dumnezeu unii cu alții, trăind în iubire și armonie. Viața lor veșnică ar fi fost o consecință a îndumnezeirii, adică a participării la energia vieții Sfintei Treimi. Dar, din păcate, oamenii au ales o altă cale și nu au putut să corecteze această greșeală de unii singuri.
A corectat-o Noul Adam, Însuși Dumnezeu, devenit Om. Pentru aceasta, El a depășit limitele propriei Sale naturi. Nefiind supus niciunei necesități esențiale sau naturale, Dumnezeu are posibilitatea de a ipostazia în Persoana Sa nu doar propria Sa existență, ci și existența umană. Kenozisul Logosului Divin a constat în faptul că El coboară la natura noastră, adică se smerește până la o natură inferioară, pe care nu o avea anterior. Creatorul lumii începe să existe după chipul propriei Sale creații. Cel atemporal intră în fluxul timpului, infinitul devine finit, veșnicul se transformă în Prunc, cel fără trup dobândește o individualitate corporală limitată. Fiind adevăratul Dumnezeu, a Doua Persoană a Treimii devine adevăratul Om.
Primul om a refuzat posibilitatea de a-și realiza existența după chipul Treimii. În loc să trăiască în renunțare de sine pentru iubirea lui Dumnezeu și a creației Sale, primii oameni au îndreptat energia voinței lor pe calea morții. Hristos, al Doilea Adam, a acționat în mod diametral opus. El și-a supus liber voința umană voinței divine, voinței Vieții Adevărate, manifestându-se în ascultarea față de Tatăl Său ceresc în dăruirea de sine a iubirii.
Aceasta este direcția principală pe care trebuie să o urmeze voința noastră umană.
Problema principală a multor oameni este că ne opunem mereu voinței lui Dumnezeu, care ne conduce spre mântuire. Nu vrem să acceptăm soarta dată nouă de Dumnezeu sau, altfel spus, să ne purtăm crucea.
Nu avem acea smerenie pe care a avut-o Mântuitorul, nu avem ascultare față de voința lui Dumnezeu. Vrem ca viața noastră să se desfășoare așa cum ne dorim noi, așa cum o vedem și o înțelegem noi. Multe dintre rugăciunile noastre sunt tocmai despre asta. Îl rugăm pe Dumnezeu să-și schimbe voința și să facă așa cum Îl rugăm noi. Iar dorințele noastre — sunt cunoscute tuturor: vrem să ducem o viață liniștită, pașnică, calmă, senină, având tot ce este necesar pentru fericire, bucurie și bunăstare. Acesta este ceea ce omul poate primi ca dar divin în Împărăția Cerurilor. Dar aici, pe pământ, nu avem o existență, ci o locuire temporară. Aici este munca pentru a atinge acea fericire în care vrea să trăiască fiecare om normal. Aici este crucea și efortul pentru mântuirea sufletului.
Desigur, crucea nu aduce niciun fel de senzații plăcute. Hristos nu a exprimat nicio încântare și bucurie pentru ceea ce va trebui să îndure pentru mântuirea oamenilor. Sufletul Mântuitorului era tulburat și întristat în grădina Ghetsimani. De pe fruntea Sa picura sudoare sub formă de picături de sânge, adică pe fruntea lui Hristos, din cauza tensiunii nervoase interne, chiar se spărgeau capilarele subcutanate. El Îl ruga pe Tatăl Său ceresc ca acest pahar al suferinței să treacă pe lângă El. Dar, cu toate acestea, știind tot groaza prin care va trebui să treacă, Hristos își supune voința umană voinței divine și acceptă de bunăvoie asupra Sa paharul suferințelor și necazurilor. «Facă-se voia Ta», — spune El, ca Om, în numele fiecăruia dintre noi. Și se aduce pe Sine ca Jertfă pentru întreaga omenire.
Pentru noi, aceasta este, de asemenea, un exemplu al acelei căi înguste, spinoase, dar unice, care poate duce și sufletele noastre în Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta este calea tuturor sfinților. Doar că, spre deosebire de mulți dintre noi, ei nu doar au purtat pe ceea ce le-a fost pregătit de Dumnezeu, ci adesea, din iubire pentru El, și-au mărit singuri greutatea crucii. Și au făcut-o cu bucurie, fără nicio teamă și descurajare.
Consecința principală a căderii în păcat a fost moartea. Întreaga istorie a omenirii, până la venirea lui Hristos, a sunat ca un ultim acord infernal, ca apoteoza triumfului distrugerii pe care păcatul a săvârșit-o în natura noastră umană. Moartea fiecărui om reprezintă o plată inevitabilă pentru autonomia existențială, pentru viața în separare de energiile divine. Dar tocmai Moartea lui Hristos a devenit actul principal și decisiv al Biruinței asupra morții noastre. «Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor.Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (1 Cor. 15: 21, 22).
Ce înseamnă Învierea lui Hristos pentru fiecare persoană în parte? Că, supunându-se voinței Tatălui „chiar până la moarte”, Hristos a condus natura umană la renunțarea la pretențiile sale de autosuficiență existențială, transformând ființa naturală prin participarea la iubirea divină și supunere liberă a voinței Sale. După Învierea lui Hristos, natura noastră, având sursa existenței sale în unirea cu Dumnezeu, nu mai moare. În pofida naturii sale create, a primit oportunitatea de a trăi după chipul ființei necreate. Trupul înviat al lui Hristos, și prin urmare, trupul nostru viitor, este un trup material, creat de natură, dar există după chipul necreatului, adică liber de orice supunere față de necesitatea naturală.
Ce concluzii practice rezultă din aceasta? Singura cale spre mântuire este co-moartea, sau co-răstignirea, cu Hristos. Acesta este sensul cuvintelor Mântuitorului: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie.Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui” (Luca 9:23, 24).
Datorită morții și Învierii lui Hristos, iubirea divină acceptă moartea fiecărei persoane în același mod în care a acceptat jertfa Fiului lui Dumnezeu - ca refuz al omului de a se împotrivi Divinului și ca consimțământ al său de a se reuni cu Dumnezeu. În persoana Fiului lui Dumnezeu, înviat și înălțat la Cer în trup, Dumnezeu Tatăl acceptă orice trup uman care abandonează pretențiile la existență independentă. Dumnezeu se unește cu fiecare persoană și îi dă viață. Moartea, „ultimul vrăjmaș” (1 Corinteni 15:26), apare acum ca triumful iubirii liu Dumnezeu, ca intrare în Împărăția vieții. De aceea, Apostolul Pavel scrie corintenilor: „Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri... şi ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul... voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul” (2 Corinteni 5:1, 6, 8).
Însă chiar înainte de apariția morții biologice, fiecare renunțare voluntară la autonomia și independența omului față de Dumnezeu este o repetare și o imitație a Fiului lui Dumnezeu răstignit. Aceasta este calea spre sfințenie. Trupul în care trăim nu încetează să-și tragă ființa și viața din propriile funcții biologice. Și datorită unității naturii divine și umane în Hristos, am primit oportunitatea de a deveni părtași la viața Sfintei Treimi.
În persoana Mântuiorutlui, natura noastră umană intră într-o relație cu Dumnezeu similară relației dintre Tatăl și Fiul. Iubirea Tatălui pentru Fiul nu este o experiență subiectivă, ci o energie dătătoare de viață din care toate lucrurile își trag ființa. Astfel, personalitatea noastră umană se unește cu fluxul vieții care pătrunde natura noastră prin unirea sa ipostatică cu Divinitatea în persoana lui Hristos. Acest lucru se întâmplă atunci când trupul nostru uman individual, fie prin forță (odată cu venirea morții), fie de bunăvoie (în practica ascetică sau martiriul), renunță la străduința sa încăpățânată spre autonomie și autosuficiență.
După cum iubirea liu Dumnezeu a creat totul în lume prin Cuvânt, tot așa prin același Cuvânt, dar deja întrupat pe pământ, aceeași iubire reînnoiește toată ființa creată, făcând-o nestricăcioasă, veșnică și nemuritoare.
