Maniheismul religiei politice
Religia politică – este întotdeauna maniheism. Există «ei» – dușmanii, și există «noi» – forțele «binelui» și «luminii». Și există o luptă pentru o anumită «adevăr universal».
Maniheismul – este un dualism de viziune asupra lumii, care presupune existența a două principii echivalente și echivalente în putere, și anume Binele și Răul. Acesta există de mult timp în istoria omenirii sub diferite forme și concepte filosofice. Inițial, acest concept a fost religios, dar treptat a început să dobândească trăsături ale unui model de viziune asupra lumii. S-a născut în învățătura lui Mani – o doctrină religioasă sincretică, apărută în secolul al III-lea pe teritoriul actualului Irak. În timp, a început să absoarbă noi contexte religioase și culturale, transformându-se într-o erezie mondială.
Maniheismul – este un concept complex și multifacetic. Această doctrină se adaptează ușor la orice religie și pretinde monopolul asupra înțelepciunii mondiale, asupra deținerii adevărului absolut în ultima instanță.
Maniheismul modern devine din ce în ce mai politizat, deoarece acest concept justifică foarte convenabil militarismul și xenofobia.
Cine ar rezista luptei împotriva «răului mondial» și cine nu ar fi de acord că acesta trebuie distrus și învins de «luptătorii luminii»? Religia politică se potrivește foarte bine în acest concept. Ea face ca lupta să fie sacră, mistic semnificativă. Comparativ cu aceasta, viața omului nu valorează nimic, poate fi ușor sacrificată, devenind un «martir» al războiului pentru «lumină» și «bunătate».
Religia politică – este întotdeauna maniheism. Există «ei» – dușmanii, și există «noi» – forțele «bunătății» și «luminii». Și există o luptă pentru o anumită «adevăr universal». Religia politică învață să mori pentru ca cineva să poată câștiga bine pe această idee sau să-și protejeze interesele financiare. Oamenii pentru ideologii moderni ai maniheismului – sunt doar materialul cu ajutorul căruia își pot atinge scopurile. Dar pentru ca acest material să poată lupta și muri ascultător pentru banii și interesele lor, trebuie să-i insufle că, de fapt, luptă pentru ceea ce, într-un fel sau altul, provoacă asocieri cu bunătatea și lumina.
Devenind un astfel de «luptător» pentru «forțele binelui», omul poate ajunge la fanatism.
În filmul «D’Artagnan și cei trei muschetari», fanaticul, îmbătat de Milady, striga la ea: «Numele, soră, numele!». Oamenii care cred cu sfințenie în ideile maniheismului au nevoie doar să li se spună «numele», să li se definească obiectul urii lor. După aceasta, pot tăia, viola, manifesta o cruzime monstruoasă și sadism, dar în același timp să se considere «luptători ai luminii și binelui». Nu vor fi deloc deranjați de faptul că principalul instrument al unui astfel de «război sfânt» este răul în forma sa pură.
De aceea, religia politică – nu este atât despre credință, cât despre ideologie. Religia ca atare nu poate deveni baza directă a acțiunii politice. Specificul religiei politice este că credința în Dumnezeu nu este un atribut obligatoriu al acesteia. La religia politică pot fi atribuite comunismul, fascismul și alte «isme» similare. Religia politică conferă un sens sacru statului-națiune și simbolurilor sale. În cadrul acestor ideologii se dezvoltă propriile ritualuri cvasi-religioase de adorare. Legătura pe care ideologia încearcă să o facă cu religia este artificială și iluzorie datorită diferenței totale a sensurilor existențiale ale acestor viziuni asupra lumii.
Ideologia aparține acestei lumi și se află în planul orizontal al existenței sale. Credința își construiește axiologia în planul vertical și cheamă personalitatea dincolo de orizonturile lumii istorice.
În ciuda incompatibilității sensurilor, politica exploatează destul de eficient energia religioasă a omului, folosindu-i potențialul în scopuri egoiste. Dar pentru a face acest lucru cu succes și eficiență, politicienii trebuie să creeze un limbaj specific, cu ajutorul căruia să-și poată numi lupta geopolitică și economică drept o luptă pentru «adevărul lui Dumnezeu», pentru onoarea și demnitatea omului, pentru drepturile, valorile și altele asemenea.
Religia politică își justifică acțiunile cu ajutorul sacrului, apelând la fenomenele lumii de dincolo. Însăși lupta politică este mitologizată și devine o reflecție în planul terestru a luptei dintre forțele de dincolo de bine și rău, arena confruntării «proprii» – bune și luminoase, și «străine» – întunecate și rele. Lupta pentru putere, bani și influență din planul pragmatic terestru este transferată în planul moral și etic.
Evenimentele lumii noastre sunt privite ca parte (sau reflecție) a evenimentelor de natură religioasă, sacră, universală.
Scopul pe care și-l propun mișcările religios-politice – este un Scop cu literă mare, sarcina principală a întregii omeniri, a cărei realizare este sancționată de forțele de dincolo.
Ei fac ceva nu pentru că doresc acest lucru ei înșiși, ci mai ales pentru că acest lucru îl dorește Dumnezeu sau o altă forță supranaturală.
Cunoscutul cercetător american al religiilor politice Mark Juergensmeyer scrie despre războaiele religioase următoarele: «Acțiunile religioase de acest fel nu sunt doar fenomene politice, care sunt justificate cu ajutorul religiei; adevărații credincioși le percep ca aspecte ale unei confruntări mai fundamentale. Conflictele lumii reale sunt legate de un război cosmic invizibil: o bătălie spirituală între ordine și haos, lumină și întuneric, credință și îndoială».
Aceasta înseamnă că războiul real este perceput ca «sfânt», ca o reflecție terestră a confruntărilor dintre bine și rău în lumea de dincolo. Are loc sacralizarea conflictului politic și, în consecință, sacralizarea percepției inamicului. Acest inamic nu este personal, ci politic. Iar regimul politic al adversarului – nu este doar un oponent, ci o întruchipare
