Răscoala morților împotriva lui Dumnezeu
Un posedat modern este o persoană a urii, care apără cu spume la gură adevărul, indiferent de care: „al lui Dumnezeu”, de stat, politic sau altul.
În această duminică, în Biserică se citește povestea despre demonizații din Gadara. Tot ceea ce este legat de lumea spiritelor întunecate provoacă omului o teamă mistică și groază. Dar, cu toate acestea, dacă vom fi atenți la opinia sfinților părinți, vom vedea fără dificultate că ei vedeau în demonizare o îngăduință a lui Dumnezeu pentru salvarea sufletelor acelor oameni în ale căror trupuri se sălășluiau demonii.
Există o formă mult mai înfricoșătoare de demonizare, care se manifestă prin posedarea minții și voinței. Când omul începe de bunăvoie să slujească diavolului așa cum sfinții slujeau lui Dumnezeu, când devine un instrument al satanei pe pământ, întrupând planurile lui și făcând voia lui.
Aceasta este ceea ce se întâmplă acum în civilizația post-creștină. Se poate numi aceasta o revoltă a morților împotriva lui Dumnezeu. Când te uiți atent la fețele acelor tineri care bat bătrânele și bătrânii doar pentru că aceștia încearcă să-și păstreze dreptul de a merge la biserica lor, poți vedea în ochii lor moartea. Dar nu aceea pe care am văzut-o de multe ori pe fețele rudelor noastre decedate. Nu, aceasta este o altă moarte. Acolo este pecetea întunericului deasupra abisului, întuneric în golul unei pustiuri moarte fără margini. De acolo suflă frigul, acolo domnește iadul asupra sufletului îngropat de viu.
Cu mult timp în urmă, m-am gândit la expresia «ochii – oglinda sufletului». Am început să privesc mai atent la unii oameni publici. Și se vedea cum, la început abia-abia, apoi din ce în ce mai mult, moartea spirituală le înghițea sufletele. Ea nu venea imediat, treptat, dar după câțiva ani se vedea – în interior nu mai era nimic viu. De pe ecran vorbește un mort. În interior, răul nu doar că i-a mâncat sufletul, dar și-a făcut acolo cuib. Pentru a vedea aceasta, nu trebuie să fii clarvăzător sau să ai vreun dar special de la Dumnezeu.
Încercați, pentru experiment, să vizionați un video sau o fotografie de la orice paradă LGBT, mai ales la fețele celor care cu cinism își demonstrează satanismul, batjocorind deschis simbolurile sacre. Priviți-le în ochi și veți vedea totul singuri. Îmi pare sincer rău de acești oameni. Am văzut această pecete pe fețele sadicilor care iubeau să chinuiască animale neajutorate și chiar pe fețele acelor ortodocși care vorbeau despre Dumnezeu și despre necesitatea de a apăra credința părinților... ucigând alți oameni nevinovați.
M-am gândit de ce moartea spirituală a devenit o epidemie invizibilă printre popoarele creștine? De ce ea câștigă cu atâta putere asupra sfințeniei, purității și a dorinței naturale, înrădăcinate în sufletul omului, de a-L căuta pe Dumnezeu și mântuirea? Poate că acestea sunt roadele pe care le-au semănat pe pământ generațiile anterioare? Acum le culegem și continuăm cu și mai multă furie să semănăm același lucru, pentru a ne ucide definitiv copiii și nepoții. În aceasta constă esența și sensul planului diavolesc.
Fundamentul fundamentelor și principala poruncă, în jurul căreia se clădește mântuirea noastră, este porunca iubirii. Această adevăr evident îl știe fiecare. Și, desigur, ura și răutatea sunt cele care îndepărtează maxim omul de Dumnezeu și îi ucid sufletul.
Întregul secol XX a trecut sub steagul urii creștinilor unii față de alții. Primul război mondial, războiul civil, genocidul stalinist, al Doilea război mondial... Și iată războiul actual – un ultim «adio» lui Hristos și Evangheliei. Cel mai înfricoșător este că acest «adio» nu este predicat de gurile sataniștilor, ci de cei care ar fi trebuit să învețe contrariul. Împotriva războiului acum sunt doar Hristos și acea mică turmă care I-a rămas credincioasă.
Mi-au venit în minte amintirile arhimandritului Spiridon (Kisliakov) (1875–1930), un drept care nu a fost încă proslăvit de cărturarii noștri în rândul sfinților. Pentru că dreptatea lui nu este pe gustul lor. Plecând la război ca preot, arhimandritul Spiridon, desigur, a auzit cuvântul de îndrumare de la episcopul său că «războiul adevărat este sfânt», cum altfel. Când părintele Spiridon a văzut deasupra capului său un avion german cu o cruce mare desenată, în fața ochilor săi minții au apărut cuvintele Mântuitorului: «Prin aceasta vei învinge!».
Arhimandritul și-a amintit de ispitirile lui Hristos în pustie, de victoria Sa asupra diavolului, care a încercat să-L ispitească pe Mântuitor cu puterea asupra lumii. Și-a amintit și de cuvintele lui Hristos despre iubire și despre faptul că nu trebuie să facem niciun compromis cu această lume păcătoasă.
El a înțeles brusc clar că poți fi creștin doar fiind «nu din această lume», că nu trebuie să slujim niciunui rege și niciunui regat, în afară de Regele Ceresc, pentru Împărăția lui Dumnezeu...
Și după câteva minute a văzut cum din partea longitudinală a crucii negre de pe avion au început să cadă bombe. Crucea, care era simbolul vieții și al mântuirii, a început să emane moarte, aducând suferință și moarte tuturor celor vii.
Aici, ca o revelație de sus, părintele Spiridon a înțeles că episcopul său l-a înșelat. Nu există niciun război sfânt. Există doar o minciună diavolească, care îi face pe oameni să se ucidă unii pe alții. Mai târziu, în mărturisirea sa, arhimandritul Spiridon va scrie: «Pentru Hristos, resping și blestem orice război». Dar astăzi sunt puțini cei care pot spune tare, în auzul tuturor, adevărul lui Dumnezeu. Și unul dintre ei este vocea liniștită și smerită a bătrânului Simon (Bezkrvny): «Nu există nimic pe această lume pentru care oamenii ar putea să se ucidă unii pe alții».
Artistul francez Henri Camille Danger are un tablou uimitor. Pe el, printre trupurile moarte rămase pe câmpul de luptă, este înfățișat Hristos plângând, cu capul plecat și cu mâna acoperindu-și fruntea și ochii. Îi este dureros să privească ceea ce se întâmplă în jur: pământul este presărat cu cadavrele oamenilor, în mâinile celor morți – săbii, lănci și steaguri cu cruci. Numele tabloului este «V-ați iubit unii pe alții?» (1872)</
