De ce are Dumnezeu nevoie de suferința, zbuciumul și rugăciunile noastre? Doar, El știe soarta tuturor
De ce are nevoie Cel de Necuprins și Veșnic de credința celor simpli și vremelinici? De ce are El nevoie de toate acestea de la noi – întrebări despre bine și rău, ascultare, dezvoltare, credință, dragoste?
UJO primește în mod regulat scrisori de la cititori care solicită comentarii pe anumite subiecte legate de credință. Unele dintre ele sunt atât de globale încât depășesc interesele autorului. Prin urmare, vă invităm să reflectați asupra următoarelor întrebări:
1. Dacă Dumnezeu este atât de Necuprins, dacă este Atotștiutor și Atotputernic, de ce are nevoia creerii unei lumi în care știe dinainte cine Îl va crede și cine nu, de ce El cere credință, închinare și respectarea ritualurilor de la ființe pe care El Însuși le-a creat limitate, contradictorii și predispuse la îndoială? De ce este necesară această cale teatrală a suferinței, durerii și mântuirii, dacă El cunoaște inițial sfârșitul fiecărui suflet?
2. De ce are nevoie Cel de Necuprins și Etern Absolut de credința celor simpli și vremelnici? Dacă Dumnezeu a creat TOTUL și pe TOATE, iar El este dincolo de granițele timpului și, în general, dincolo de granițele lumii noastre, de ce are nevoie de toate acestea de la noi - întrebări despre bine și rău, ascultare, formare, credință, dragoste, de sunt necesare ritualurile, mărturisirea, împărtășirea cu Dumnezeu, Celui care poate face TOTUL?
3. Dacă Dumnezeu ne influențează viața noastră, atunci cu siguranță El influențează toate ororile care se întâmplă zilnic oamenilor pe care ei nu le merită. Dacă El nu este implicat în viețile noastre, atunci care este rostul rugăciunii? Se pare că, cu ajutorul rugăciunii și credinței, primești un loc în rai, iar în caz de necredință – chinuri veșnice. Ei bine, atunci aceast fapt nu e libertate, ci control și șantaj, nu-i așa?
***
Există așa-numite întrebări eterne adresate lui Dumnezeu. Nu există răspunsuri clare la ele, dar, totuși, oamenii pun aceste întrebări din generație în generație.
Ce poate ar putea spune un om cu un microscop în loc de ochi despre pictura lui I. Șișkin „Dimineața într-o pădure de pini”? El este capabil să se concentreze doar asupra unui singur episod microscopic al pânzei. Dar îi va oferi acest lucru ocazia să raționeze asupra întregii imagini, va aprecia el întreaga idee a artistului? Când discutăm despre „ceea ce are nevoie Dumnezeu și ce nu are nevoie” sau, de exemplu, „de cine va avea Dumnezeu milă și pe cine nu va ierta”, încercăm astfel să ne punem în locul lui Dumnezeu și să analizăm nevoile și motivele Sale.
Desigur, privind prin microscopul minții noastre la providența lui Dumnezeu, putem raționa că toate categoriile pe care le aplicăm lui Dumnezeu sunt legate în primul rând de creația Sa.
Minge de fotbal – mare sau mică? Comparativ cu un quark, este la fel de imens ca universul. Dar, în comparație cu galaxia noastră, mingea este minusculă. Pentru a vorbi despre orice, inclusiv despre Dumnezeu, în superlative, trebuie să-L compari cu ceva. Dacă nu ar exista timp, nu ar exista creație, nimic altceva decât Dumnezeu, atunci ce fel de Dumnezeu ar fi El? El pur și simplu „Este Cine Este”. Pentru că Atotputernicia, ,Atotștiința, Sa sunt posibile doar în raport cu creația Sa.
Ne putem gândi la faptul că Dumnezeu are încă nevoie de lume pentru ca El Însuși să se poată reflecta în ea, pentru ca El să Se poată dărui creației Sale, pentru ca energia iubirii care trăiește în El să devină proprietatea celor care vor să o împărtășească cu Dumnezeu. Poate că El are nevoie de lumea să se Se vadă prin ochii noștri. Dar orice am spune despre aceasta, nu este nimic mai mult decât fanteziile noastre și un joc al imaginației.
Poate că vom putea înțelege providența Lui puțin mai profund dacă ne vom îndrepta privirea nu către Dumnezeu, ci către noi înșine.
El, desigur, nu are nevoie de ofrandele, ritualurile, mărturisirea, Împărtășania noastră. El nu are nevoie de nimic, fiind Autosuficient. Mai mult, Dumnezeu nu are nevoie de experiența noastră a suferinței și durerii. Avem nevoie și noi de această experiență. Tot răul care se întâmplă pe pământ se întâmplă în lumea creată de Creator. Și oricât de mult am vorbi despre faptul că nu Dumnezeu este de vină pentru toate, ci alegerea liberă a creațiilor Sale, totuși, în cele din urmă, Creatorul este responsabil pentru toate și nu creația.
Dar să ne uităm la cuvintele „rău, groază, durere, suferință”. De unde au venit? De ce ați decis că asta e rău? Se pare că, din cunoștințe și experiență, lucrurile ar putea sta diferit. Când eram mic, nu știam unde este coloana vertebrală. Nu, desigur că știam, dar s-ar putea să nu fi știut. Pentru că nu-mi păsa de ea. Aceasta a fost până când nu a venit durerea. Și acum pot înțelege cât de bine este când nu te doare și cât de rău este când simți durerea Dar am înțeles ce e bine și ce e rău doar din comparație.
Dacă Adam și Eva și urmașii lor nu ar fi avut experiența morții, a suferinței și a durerii, atunci, fiind în rai, nu ar fi știut că acesta este raiul. Dacă nu L-ar fi pierdut pe Dumnezeu, nu ar fi știut niciodată cât de important este să fie cu El. În timp ce se aflau în desfătarea raiului, nici nu s-au gândit că aceea este fericire. Pentru că omul nu cunoaște o altă stare. Pentru a distinge culorile, trebuie să existe vopsele diferite. Nu există altă cale.
Apocalipsa spune că viața noastră pământească este o școală pregătitoare înainte de a intra în veșnicie.
Și aici trebuie să învățăm să distingem binele de rău, bucuria de tristețe, durerea de plăcere. Acum gustăm din roadele pomului cunoașterii Binelui și Răului, iar de aceasta are nevoie nu Dumnezeu, ci noi. Și toate ritualurile, regulile, poruncile, eforturile pe care trebuie să le depunem pe această cale sunt lecții predate de Dumnezeu, astfel încât să creștem conform planului Său pentru Noi.
Dumnezeu, desigur, ar fi putut să ne creeze într-un format pregătit pentru viața veșnică, dar valoarea noastră ar fi fost neglijabilă. Asemănarea cu Dumnezeu necesită o experiență mai profundă. Dumnezeu este implicat în viețile noastre, dar nu în felul în care ni-l imaginăm. Și esența rugăciunii este tocmai de a-I permite lui Dumnezeu să ia parte la ea.
Bucuria veșnică și chinul veșnic nu sunt recompensă și pedeapsă. Aceasta este starea sufletului în relație cu Dumnezeu. Dumnezeu însuși rămâne neschimbat.
Dar aceasta nu e tot. De fapt, nu cunoaștem nimic despre noi înșine sau despre lumea noastră, pentru că o vedem doar prin filtrul fiziologiei noastre. Cel mai mare mister aici este timpul, care, ca orice altceva creat din nimic, este un produs al creierului nostru.
Ne imaginăm că a trăit odată un Dumnezeu și, la un moment dat, El a decis să creeze lumea, oamenii și a pornit timpul. Așa vedem noi lucrurile din punct de vedere uman. Dar dacă totul s-ar întâmpla în acest fel, atunci aceasta ar însemna că se produc schimbări și în Dumnezeu, dând naștere la acțiuni externe. Dar nu, nu poate exista nicio schimbare în Dumnezeu. Și dacă existăm acum, atunci nu se poate ca nu am fost acolo la un moment dat sau să nu mai om fim acolo la un moment dat. În Dumnezeu nimic nou nu apare și nimic nu dispare. Tot ce există este etern, precum ideea de Dumnezeu și, prin urmare, lumea și tot ce a fost, este și va fi în ea, a existat și va exista întotdeauna în Dumnezeu. Dar esența ființei noastre se va descoperi abia în viața viacului ce va să fie.
R.S.
Dar toate gândurile mele pe această temă nu sunt altceva decât gândurile unui om orb din naștere despre aceia cum arată o grădină înflorită de primăvară.
