„Experiențele“ autorităților asupra sfinților mănăstirii: ce înseamnă pentru creștini moaștele sfinților
În legătură cu campania de deschidere a moaștelor sfinților din Peșteri, are sens să ne gândim ce înseamnă pentru noi sfintele moaștele și să ne aprofundăm în învățătura ortodoxă despre trupurile celor adormiți.
Pe 28 martie 2025, la Lavra Peșterilor din Kiev, a început activitatea comisiei din Ministerul Culturii pentru verificarea „prezenței rămășițelor sfinților în mormintele peșterilor din Apropiere și celor Îdepărtate”, precum și pentru determinarea „valorii istorice și științifice a rămășițelor sfinților”.
Deoarece călugării lavrei au refuzat să participe, membrii comisiei au tăiat lacătele cu polizoare de mână și au pătruns în peșteri.
Conform textului ordinului ministrului culturii privind înființarea comisiei, informațiile despre activitatea și rezultatele verificării vor fi clasificate. Dar ceea ce membrii comisiei intenționează să facă cu rămășițele poate fi dedus din specializarea unora dintre ei. În total sunt 25 de persoane, dar specializarea unora dintre ele atrage atenția. Aceștia sunt biologi, specialiști în anatomie, specialiști în mumificare și chiar veterinari.
Specializarea acestor oameni sugerează că au fost invitați să efectueze anumite experimente medicale și științifice cu rămășițele sfinților: posibil, să ia probe de țesuturi și să efectueze anumite manipulări.
Cât de etic este tot acest lucru în raport cu Biserica și sentimentele credincioșilor? Orice creștin din lume va spune fără ezitare că totul poate fi numit cu un singur cuvânt – sacrilegiu.
Până la publicarea acestui articol, „cercetările științifice” ale Ministerului Culturii în Lavra au fost condamnate de călugării de pe Muntele Athos, în Grecia, SUA, în Biserica Sârbă, Biserica Bulgară, la Ierusalim etc.
Practic, toți folosesc cuvintele „sacrilegiu” și „blasfemie”. Dar de ce au creștinii o atitudine atât de reverentă față de trupurile sfinților? În acest articol vom încerca să răspundem la această întrebare.
Faptul că rămășițele unei persoane decedate nu sunt doar un obiect biologic, ci ceva mai mult, oamenii au știut dintotdeauna. Cele mai vechi înmormântări confirmă acest lucru. De exemplu, tradiția antică de a îngropa morții în poziția embrionară. Astfel de înmormântări se întâlnesc în multe locuri: Egipt, Marea Britanie (Stonehenge), Ucraina (înmormântarea de la Burștin) etc. De asemenea, în anumite perioade, cum ar fi perioada pre-faraonică din Egipt, această metodă de înmormântare era cea mai răspândită. Se pare că oamenii antici știau ceva despre învierea morților și încercau să confere înmormântărilor o anumită simbolică, pregătind astfel pe cei adormiți pentru nașterea după moarte. Există numeroase alte artefacte care demonstrează că oamenii antici știau: viața nu se termină odată cu moartea.
Marturii biblice despre înmormântarea celor adormiți
În Biblie, cea mai veche mențiune despre înmormântare este povestea despre Sara, soția lui Avraam: „După aceasta Avraam a îngropat pe Sarra, femeia sa, în peştera din ţarina Macpela, care e în faţa lui Mamvri sau a Hebronului, în Canaan” (Geneza 23:19). Descrierea acestei înmormântări este dedicată capitolului 23 din cartea Geneza. Este remarcabil faptul că Avraam, care era atunci un străin în țara Canaan, a insistat să cumpere această peșteră de la hititi. Hititii îl respectau foarte mult pe Avraam, îi simpatizau pierderea și îi ofereau gratuit orice loc pentru înmormântare. Dar Avraam nu a fost de acord cu aceasta. El a cerut să se stabilească un preț „de piață” și a cumpărat peștera Machpelah cu 400 de sicli de argint.
Ulterior, în această peșteră au fost îngropați:
· Avraam. „Și Avraam a murit... și l-au îngropat pe el Isaac și Ismael, fiii săi, în peștera Machpelah... în câmpul pe care Avraam l-a cumpărat de la fiii lui Het. Acolo au fost îngropați Avraam și Sara, soția sa” (Geneza 25:8-10).
· Isaac și soția sa Rebeca. „În peștera care este în câmpul Machpelah, care este față în față cu Mamre, în țara Canaan, pe care Avraam a cumpărat-o cu câmpul de la Efron hititul pentru a o folosi ca loc de înmormântare; acolo au fost îngropați Avraam și Sara, soția sa; acolo au fost îngropați Isaac și Rebeca, soția sa...” (Geneza 49:30, 31).
· Iacov. „Și fiii lui Iacov au făcut cu el cum le-a poruncit; și fiii lui au dus în țara Canaanului și l-au îngropat în peștera de la câmpul Machpelah...” (Geneza 50:12, 13).
Strămoșul Iacov a murit în Egipt. Cei doisprezece fiii ai săi i-au adus rămășițele pentru înmormântare în peștera Machpelah și apoi s-au întors în Egipt, unde s-au mutat pentru a scăpa de foamete. Cu mult înainte, unsprezece dintre fiii lui Iacov l-au vândut pe fratele lor Iosif ca sclav. El a ajuns în Egipt, unde, după multe și grele încercări, a devenit al doilea om după faraon. Când a murit, a prezis că Dumnezeu își va scoate poporul din Egipt și a poruncit ca atunci rămășițele sale să fie duse în patria sa. „La urmă a jurat Iosif pe fiii lui Israel, zicând: "Dumnezeu are să vă cerceteze, dar voi să scoateţi oasele mele de aici!"Şi a murit Iosif de o sută zece ani. L-au îmbălsămat şi l-au pus într-un sicriu, în pământul Egiptului" (Geneza 50:24–26). Acestea sunt ultimele versete din cartea Genezei. Aproximativ 400 de ani mai târziu, evreii au împlinit acest testament: „Şi fiii lui Israel au ieşit în bună rânduială din pământul Egiptului. Atunci a luat Moise cu sine oasele lui Iosif; căci Iosif legase pe fiii lui Israel cu jurământ, zicând: "Are să vă cerceteze Dumnezeu şi atunci să luaţi cu voi şi oasele mele de aici!"(Ex. 13:18).
Deși evreii tratau rămășițele umane cu mare evlavie și acordau o mare importanță înmormântării și tot ceea ce era legat de aceasta, rămășițele în sine erau considerate necurate, iar atingerea lor era considerată profanare. „Cel ce se va atinge de trupul mort al unui om să fie necurat şapte zile” (Numeri 19:11). O atitudine asemănătoare față de rămășițe a fost confirmată de Hristos Însuși în discursul Său acuzator împotriva fariseilor: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia....” (Matei:23:27). Un detaliu este de remarcat: sicriele, adică peșterile în care erau îngropați morții, au fost pictate, aducând astfel respect răposatului.
Atât Vechiul Testament, cât și iudaismul modern interzic autopsia, incinerarea, deplasarea rămășițelor sau alte acțiuni cu acestea, dacă nu este absolut necesar.
Din punct de vedere teologic, acest lucru se explică, pe de o parte, prin respectul față de trup ca purtător al sufletului și al creației lui Dumnezeu și, pe de altă parte, prin conștientizarea că, după ce sufletul părăsește trupul, își pierde prezența vieții și, ca urmare, devine necurat.
Înmormântarea lui Hristos Însuși a fost însoțită de ritualuri tradiționale: „Şi Iosif, luând trupul, l-a înfăşurat în giulgiu curat de in, și l-a pus în mormântul nou al său, pe care-l săpase în stâncă, şi, prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s-a dus” (Matei 27:59, 60). „Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei” (Ioan 19:40).
Învierea lui Hristos în trup, pogorârea Duhului Sfânt asupra apostolilor și prin ei asupra tuturor creștinilor, posibilitatea de a se împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos în Taina Împărtășaniei, toate acestea au influențat radical atitudinea credincioșilor față de rămășițele umane. Nu mai erau percepuți ca ceva necurat; nu mai era posibil să te pângăreşti atingându-le. Dimpotrivă, rămășițele sfinților martiri devin obiecte de cinstire, iar prin ele Dumnezeu face minuni și vindecări.
Venerarea rămășițelor în Biserica Noului Testament
Se pare că venerarea moaștelor sfinților a început deja în vremurile apostolice. Prima mențiune despre aceasta care a ajuns până la noi este într-un monument istoric numit „Martiriul lui Policarp” (c. 155 – 160). Ea spune următoarele: „Am luat oasele lui, mai prețioase pentru noi decât pietrele prețioase și mai curate decât aurul, și le-am așezat într-un loc vrednic. Și, adunându-ne acolo, vom sărbători, pe cât posibil, cu bucurie ziua de naștere a martirului - în pomenirea celor care au luptat înaintea noastră... ". În această narațiune vedem deja cum creștinii nu doar cinstesc rămășițele episcopului Policarp al Smirnei, ci și se adună la locul înmormântării sale pentru rugăciune.
În catacombele romane, unde, de regulă, comunitatea creștină timpurie ținea slujbe, se află pietre funerare din secolele II – III. marcând locurile de înmormântare ale martirilor. Se știe că din acest moment a început să existe o tendință în rândul creștinilor bogați și nobili de a dori să fie îngropați alături de martiri. Și deși acest lucru nu este în întregime corect din punct de vedere duhovnicesc, faptul în sine indică faptul că moaștele sfinților au fost venerate în Biserică.
Sfântul Irineu de Lyon (c. 180) a scris în cartea sa Împotriva ereziilor: „După cum unii spun că martirii sunt mai buni decât alții, căci sunt vase ale Duhului și, prin urmare, trebuie cinstiți…”. Aceasta este o dovadă că venerarea martirilor era deja un fenomen larg răspândit în acele vremuri. Iar Irineu admite că acest lucru este corect.
În secolul al III-lea. Practica ținerii slujbelor la mormintele martirilor devine și mai răspândită. Înmormântarea lângă sfinți se dezvoltă într-o tradiție privilegiată. Monumentul cunoscut sub numele de „Suferința Perpetuei și a Felicitații” datează din anul 203, în care se poate citi următoarele: „Am căutat un loc pentru înmormântarea noastră, ca o revelație a viitorului <…> Am văzut în duh că fratele nostru Saturninus mergea înaintea noastră, de parcă ar fi căutat un loc pentru înmormântarea noastră…”. Acest lucru indică faptul că creștinii considerau foarte important locul unde au trebuia să fie îngropați.
În secolul al IV-lea cinstirea moaștelor devine deschisă și devine și mai răspândită. Acest lucru este foarte facilitat de Edictul de la Milano din 313, care a stabilit libertatea religioasă: „Permitem creștinilor și tuturor celorlalți să urmeze în mod liber orice religie pe care o doresc, pentru ca mila divină să locuiască în tot ce este din cer”.
Primele mențiuni despre o mutare ceremonial a moaștelor la biserici datează din această perioadă. De exemplu, în 357 – tmutarea moaștelor sfinților apostoli Andrei și Luca la Constantinopol. Mulți autori ai acestui timp scriu despre cinstirea moaștelor ca o practică larg răspândită și străveche:
-Sfântul Ioan Gură de Aur: „Oasele mucenicilor strălucesc ca niște lumini; „demonii tremură, bolile dispar”;
-Sfântul Ierarh Vasile cel Mare: „Cenusa unui mucenic sfințește pământul <...> Oasele lui emană har <…> Cinstim pomenirea martirilor, ne atingem moaștele lor pentru a primi binecuvântare;
- Sfântul Ierarh Gregori Theologul „Îi cinstim pe martiri pentru a ne împărtăși prin ei de sfințenie”;
- Eusebiu de Cezareea: „Poporul s-a adunat în ziua martiriului <...> la mormintele lor pentru a-i cinsti pomenirea și a săvârși Euharistia”.
În secolele următoare, referiri la cinstirea moaștelor în lucrările scriitorilor bisericești se întâlnesc tot mai des; apare o justificare teologică a unei asemenea venerații, care se rezumă la faptul că Duhul Sfânt sfințește întreaga persoană, sufletul și trupul său. La moarte sufletul este despărțit de trup, dar Duhul Sfânt rămâne prezent atât în suflet, cât și în trup.
De exemplu, Sfântul Grigorie Dialogul (secolul al VI-lea) a scris: „Dumnezeu slăvește moaștele sfinților Săi, arătând că El rămâne cu ele și după moarte”.
Harul Duhului Sfânt, pe care sfinții l-au dobândit din belșug în timpul vieții lor, strălucește prin rămășițele lor și după moarte. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris: „Trupurile sfinților, deși au murit, rămân pline de har, ca în viață, și uneori chiar mai mult”.
Prin secolele VIII – IX. Există referiri la practica introducerii părticelelor de moaște în antimise. Se răspândește practica pelerinajelor creștine la locurile de martiriu și de înmormântare a sfinților. Unele sinoade locale aprobă această practică prin decretele lor.
Formularea teologică a tradiției cinstirii sfintelor moaște a fost completată de Sinodul al șaptelea ecumenic (787). În actele acestui sinod se precizează:
· „Sărutăm cu dragoste sfintele și cinstitele icoane, precum și cinstitele moaște ale sfinților, care sunt pline de har și binecuvântare”.
· „Cinnăm sfintele moaște ale martirilor, căci prin ele Dumnezeu face vindecări și minuni.”
În teologia cinstirii sfintelor moaște, consemnată prin hotărârile Sinodului al șaptelea ecumenic, există trei puncte fundamentale. În primul rând, moaștele pot fi obiect de cinstire (greacă: „δουλεία”), dar nu și de cult (închinare) (greacă: „λατρεία”), care aparține numai lui Dumnezeu. În al doilea rând, cinstirea moaștelor este condiționată de credința în îndumnezeirea trupului, învierea și sfințirea de către Duhul Sfânt a obiectelor lumii materiale. Și în al treilea rând, respingerea moaștelor (precum și a icoanelor) este recunoscută ca erezie și o încălcare a tradiției apostolice.
Ce înseamnă să tratezi sfintele moaște cu lipsă de respect?
Iconoclasmul, care a fost în sfârșit învins la Sinodul al șaptelea ecumenic, a fost, în esență, o negare a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul. În iudaismul Vechiului Testament, a existat o interdicție a imaginilor chipului lui Dumnezeu, deoarece nu se poate descrie invizibilul și incognoscibilul. Dar venirea în lume a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, ne-a permis să-L vedem cu ochii noștri fizici și, prin urmare, să-L înfățișăm.
Apostolul Ioan a scris în Evanghelie: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). În altă parte, citează un dialog între Hristos și ucenicul său: „Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?? (Ioan 14:8, 9).
Dacă iconoclasmul, care a fost exprimat prin negarea sfințeniei icoanelor și o atitudine disprețuitoare față de acestea, sau, pur și simplu, în profanare, a negat dogma întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, atunci
negarea sfințeniei moaștelor sfinților lui Dumnezeu, atitudinea hulitoare față de ele ca obiecte de studiu științific, disecție și așa mai departe - aceasta este o negare a dogmei îndumnezeirii omului prin harul Duhului Sfânt.
Apostolul Pavel le-a scris corintenilor: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Cor. 6:19). Această atitudine față de trupul unei persoane creștine se exprimă în venerarea rămășițelor sale după moarte. Tratăm cu respect chiar și trupurile oamenilor decedați obișnuiți. De exemplu, chiar și în rândul necredincioșilor se obișnuiește să-și scoată coafura în fața sicriului defunctului. Dacă vorbim de oameni sfinți care, prin martiriul sau viața lor ascetică, au dobândit harul deosebit al Duhului Sfânt, atunci o atitudine ireverențioasă față de moaștele lor nu este altceva decât o negare a îndumnezeirii lor, o negare că Duhul Sfânt lucrează în lumea noastră. Sfântul Nicolae al Serbiei a scris: „Sfintele moaște sunt dovada că o omul poate deveni templu al Duhului Sfânt nu numai în suflet, ci și în trup”.
Ceea ce se întâmplă acum în Lavra Peșterilor din Kiev, deschiderea moaștelor sfinților fără vreo evlavie, rugăciune și cinstire, cercetarea științifică a acestora de către medici veterinari, embriologi, histologi și alți specialiști, determinarea de către oameni departe de ortodoxie a valorii lor științifice și culturale - aceasta nu este altceva decât, batjocură, o negare a dogmei despre Duhul Sfânt și a lucrări Sale în viața noastră
