Poruncile lui Dumnezeu și tradițiile umane
Când tradiția umană contrazice Sfânta Tradiție, ea trebuie respinsă.
La prima vedere, învățătura lui Hristos pare întotdeauna bună în toate și pentru toată lumea. Dar, în realitate, este foarte incomod și neprofitabil și adesea contrazice conceptele și normele acceptate în mod obișnuit. În astfel de cazuri, apare o mare ispită de a ajusta această învățătură, nu de a o contrazice în mod deschis, ci de a inventa lacune, excepții și diverse modalități de a ocoli porunca lui Dumnezeu atunci când nu vrem cu adevărat să o împlinim.
Această ispită apare cu atât mai mult dacă pentru a împlini porunca trebuie să jertfim ceva: proprietate, statut social, autoritate și așa mai departe. Dacă împlinirea poruncii înseamnă renunțarea la interesul de stat sau național, la binele public, atunci corectarea poruncii lui Dumnezeu devine pur și simplu necesară. Și tradițiile umane fac față cu succes acestei sarcini.
Istoria oferă nenumărate exemple în acest sens. Una dintre cele mai recente este dezbaterea mult discutată dintre patriarhul Chiril și preotul Alexei Șliapin la o întâlnire a clerului din mitropolia Moscovei. Preotul a vorbit Patriarhului despre porunca lui Dumnezeu de a predica Împărăția lui Dumnezeu, în timp ce Patriarhul i-a răspuns despre patriotism, referindu-se la Dmitrie Donskoi și Alexandru Nevski. Faptul că poruncile lui Dumnezeu nu pot fi anulate de niciun exemplu de sfinți pare evident. Dar interesele statului sunt în joc, mai ales când statul duce război pentru ele.
Într-adevăr, avem o gamă vastă de literatură hagiografică, predici și învățături de la diferite personalități ale bisericii care cer apărarea intereselor statului și ale societății. Toate aceste argumente și exemple par corecte și logice din punct de vedere uman. Apărarea patriei, eliberarea patriei, slava țării noastre, bunăstarea publică și privată și așa mai departe. Toate acestea fac apel la inimile noastre; tocmai asta vrem să auzim și după care ne ghidăm. Și vrem atât de mult să ne liniștim și să spunem: "Ei bine, vezi, sfinții înșiși spun și fac aceasta". Dar Evanghelia este incomodă tocmai pentru că uneori nu se încadrează în conceptele noastre umane, chiar dacă sunt exprimate de sfinți și inspirate de exemplele lor.
Una dintre cele mai frecvente concepții greșite în conștiința noastră bisericească este că prin canonizarea unui anumit ierarh, ascet sau martir, canonizăm mental toate acțiunile, faptele, opiniile și chiar trăsăturile de caracter ale acestuia.
Dacă viețile sfinților menționează păcatele lor, de obicei urmează modelul "înainte" și "după". Da, au păcătuit, dar apoi s-au pocăit și au devenit sfinți. Nu este obișnuit să vorbim despre faptul că, chiar dacă trăiește o viață sfântă, omul poate face greșeli, poate avea păreri greșite poate acționa greșit sau chiar păcătos. Între timp, abordarea Sfintei Scripturi față de aceasta este cu totul diferită. Sfințenia, îndumnezeirea și dobândirea Duhului Sfânt nu îndepărtează nimic uman de la om: trăsături de caracter, trăsături naționale, intelectuale și de altă natură, moduri de gândire, slăbiciuni umane și dreptul de a greși.
Cine poate fi mai sfânt și mai drept decât Apostolul Petru, căruia Domnul i-a încredințat cheile Împărăției, i-a poruncit să-și păstorească oile și l-a umplut cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii? Petru, a cărui umbră putea să vindece pe cei deznădăjduiți de bolnavi? Și totuși, când Petru a căzut în ipocrizie, a fost mustrat de apostolul Pavel:" Dar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?” (Galateni 2:11-14).
În justificarea războaielor și îndemnarea participării la ele, oamenii citează adesea exemple de sfinți ostași precumul Sfântul Gheorghe purtătorul de Biruință, Teodor Stratelat, Alexandru Nevski și așa mai departe. Dar i-a canonizat Biserica pentru isprăvile lor militare? Au devenit ei sfinți pentru că și-au ucis semenii în război? Clar că nu.
Fidelitatea lor față de Domnul Iisus Hristos, împlinirea lucrătoare a poruncii de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele, pocăința și viața lor ascetică – aceasta este ceea ce a dus la canonizarea lor. Dar climatul politic actual ne obligă să trecem toate acestea pe plan secund, evidențiind în schimb faptele istorice că un cutare și cutare sfânt a luptat împotriva anumitor dușmani, i-a învins și i-a alungat din pământul său.
Dar nu este aceasta tocmai tradiția umană prin care anulăm porunca lui Dumnezeu? Nu despre aceasta a vorbit Iisus Hristos când i-a certat pe farisei: "Căci lăsând porunca lui Dumnezeu, ţineţi datina oamenilor: spălarea urcioarelor şi a paharelor şi altele ca acestea multe, pe care le faceţi" (Marcu 7:8).
Unii oameni sunt foarte dornici să ducă război și să-și impună viziunea asupra lumii prin forța armelor. Acest lucru contrazice în mod clar porunca lui Dumnezeu, "Să nu ucizi", care se aplică fără echivoc războiului agresiv. Deci, trebuie conceput ceva care să pară atrăgător și nobil în ochii oamenilor și care maschează această contradicție cu învățătura Evangheliei. Și aici vine exemplul sfinților ostași în ajutor. Totul pare logic și corect. Același lucru s-a întâmplat în timpul lui Hristos. Unii oameni au fost reticenți în a-și cheltui resursele materiale pentru părinții lor în vârstă, dar în Legea lui Moise exista o poruncă de al "cinsti tatăl și mama sa". Tradiția umană a venit în ajutor, și anume așa-numitul "corban", unde, omul în loc să-și întrețină părinții, își declara resursele "ofrandă lui Dumnezeu". Deci nici nu era necesar să le dea; dar putea continua să le folosească singuri.
"Şi le zicea lor: Bine, aţi lepădat porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră! Căci Moise a zis: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta", şi "cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârşească". Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune tatălui sau mamei: Corban! adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, Nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa. Şi astfel desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri aţi dat-o. Şi faceţi multe asemănătoare cu acestea.” (Marcu 7:9–13).
Cum putem deosebi atunci tradiția umană de Sfânta Tradiție? Până la urmă, ei pot coexista în exemplul aceluiași sfânt, pot fi prezenți în lucrările aceluiași ierarh.
Primul semn prin care trebuie să recunoaștem tradițiea mai degrabă umană de cea sfântă este dacă aceasta contrazice în mod direct Sfânta Scriptură. Și nu doar un singur citat scos din context, ci chiar duhul Scripturii. De exemplu, războiul agresiv actual este adesea justificat prin pretenția că este necesar să apărăm "ultimul bastion al credinței" de "Occidentul satanic" cu armele în mână.
Dar ce poate fi mai drept și evlavios decât a-L apăra pe Hristos Însuși? Totuși, Evanghelia ne spune cu totul altceva. Când Iuda a venit cu ostași în Grădina Ghetsimani să-l prindă pe Iisus, Apostolul Petru și-a scos sabia și s-a ridicat curajos pentru a-L apăra pe Hristos: "Dar Simon-Petru, având sabie, a scos-o şi a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus" (Ioan 18:10). Dar Domnul Iisus Hristos nu a aprobat acest lucru: "Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri... Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26:52). Să ne gândim la asta! Domnul spune că și cei care iau sabia pentru a-l apăra pe Fiul lui Dumnezeu vor pieri prin sabie!
Iată o altă situație: "Şi a trimis vestitori înaintea Lui. Şi ei, mergând, au intrat într-un sat de samarineni, ca să facă pregătiri pentru El.Dar ei nu L-au primit, pentru că El se îndrepta spre Ierusalim. Şi văzând aceasta, ucenicii Iacov şi Ioan I-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie?Iar El, întorcându-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască" (Luca 9:52-55). Acest exemplu are totul: mânia "dreaptă"a apostolilor, dorința de a se ridica pentru Hristos și referirea la exemplul sfântului profet Ilie. Din punct de vedere uman, totul pare corect și logic, dar Domnul le interzice și spune: "Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi".
Și apoi sunt cele mai incomode cuvinte pentru propagandiștii de război, rostite de Hristos: "Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc"(Matei 5:44).
Poate că exemplele oferite sunt suficiente pentru a trage o concluzie clară: războiul agresiv contrazice direct învățătura lui Hristos, indiferent de motivele sau scopurile pentru care este purtat. În mod similar, diferența dintre predarea Evangheliei și tradițiile umane poate fi urmărită și în alte chestiuni: financiare, sociale, personale etc.
O altă caracteristică a "tradiției umane" este că se referă mai degrabă la chestiuni pământești decât la mântuirea sufletelor umane. Catehismul Creștin Cuprinzător al Bisericii Ortodoxe Catolice de Răsărit oferă această definiție a Sfintei Tradiției: „Sfânta Tradiție este înțeleasă ca fiind aceea pe care adevărații credincioși și oamenii cu frică de Dumnezeu o transmit unul altuia prin cuvânt și exemplu și pe care strămoșii o transmit urmașilor lor: învățătura credinței, legea lui Dumnezeu, Tainele și rânduelile sfinte".
Cu alte cuvinte, orice depășește aceste aspecte nu poate fi considerate ca Sfânta Tradiție prin definiție.
Cu siguranță, și tradiția umană are dreptul de a exista, iar sfinții își pot exprima opiniile asupra diverselor probleme: politice, sociale, științifice etc. Dar când tradiția umană contrazice Sfânta Tradiție, ea trebuie respinsă.
Domnul a reacționat foarte ascuțit când Apostolul Petru a pus valorile omenești mai presus de cele divine: "De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze. Şi Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta. Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor" (Matei 16:21-23).
A gândi la lucrurile oamenilor în detrimentul lucrurilor lui Dumnezeu este, după Hristos, adevărat satanism. Și în alte pericoape ale Evangheliei, Hristos a evitat cu grijă să se ocupe de probleme pământești, lumești sau politice.
"Iar oamenii văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Proorocul, Care va să vină în lume. Cunoscând deci Iisus că au să vină şi să-L ia cu sila, ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte, El singur.." (Ioan 6:14–15).
"Zis-a Lui cineva din mulţime: Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea.
Iar El i-a zis: Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?" (Luca 12:13-14).
Când Hristos a fost provocat să facă declarații politice cu privire la stăpânirea romană, El a schimbat însăși natura întrebării:
"Atunci s-au dus fariseii şi au ţinut sfat ca să-L prindă pe El în cuvânt. Şi au trimis la El pe ucenicii lor, împreună cu irodianii, zicând: Învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi întru adevăr înveţi calea lui Dumnezeu şi nu-Ţi pasă de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne deci nouă: Ce Ţi se pare? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu? Iar Iisus, cunoscând viclenia lor, le-a răspuns: Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul de dajdie. Iar ei I-au adus un dinar. Iisus le-a zis: Al cui e chipul acesta şi inscripţia de pe el? Răspuns-au ei: Ale Cezarului. Atunci a zis lor: Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" (Matei 22:15-21).
În prima epistolă către Timotei, apostolul Pavel dă diverse instrucțiuni cu privire la o viață evlavioasă și concluzionează:"Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, Acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene. Gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia" (1 Timotei 6:3–5).
În comentariile la acest pasaj al Scripturii, există diferite înțelegeri a ceea ce înseamnă "altfel". Unii interpreți spun că "altfel" poate fi înțeles ca "opus” sau „în dezacord". De exemplu, Hristos ne învață despre iubirea dușmanilor cuiva, în timp ce altcineva învață ura față de ei. Dar "altfel" poate fi înțeles și ca "ceva diferit", adică un subiect diferit de predare. De exemplu, Hristos vorbește despre milă, în timp ce cineva promovează doctrine sociale sau politice, din care deseori se naște "invidie, ceartă, vorbă răutăcioasă, suspiciuni rele".
Trebuie să fim atenți și la un alt semn pe care ni l-a dat Apostolul Pavel. Este că oamenii cu "minți corupte" cred că "evlavia este un mijloc de câștig financiar". Acest câștig poate fi înțeles ca profit sau beneficiu personal pentru stat, societate sau o organizație. Apostolul condamnă atunci când evlavia, care ar trebui să servească pentru a aduce o persoană mai aproape de Dumnezeu, este folosită ca mijloc de a atinge scopurile pământești. Și ne dă sfaturi despre ce să facem atunci când întâlnim oameni care fac astfel de lucruri: "De la astfel de retrageți-vă".
Astăzi, în cadrul Bisericii, există o luptă vizibilă între cei care doresc să păstreze o formă medievală (ca să spunem așa) de religiozitate, saturată și suprasaturată de tradiții omenești, și cei care doresc să trăiască ghidați de Evanghelie și de învățăturile Apostolilor lui Hristos. Această luptă poate fi văzută în Ucraina, Rusia, Grecia și alte țări, în cadrul Bisericilor Ortodoxe Autocefale și în relațiile dintre aceste Biserici (de exemplu, Patriarhia Constantinopolului și Biserica Ortodoxă Ucraineană).
În această situație, este esențial ca fiecare persoană să înțeleagă că nu orice tradiție proclamată este Sfântă sau ecleziastică și acesta este adevărat. Și mai necesar este să învățăm să deosebim poruncile lui Dumnezeu de tradițiile omenești.
