Drepturile LGBT: "Dragoste" pentru oameni sau renunțare la credință?

Primul episcop german al BRC Georg Betzing a declarat necesitatea schimbării atitudinii Bisericii față de căsătoriile sodomite, precum și a recunoașterii dreptului femeilor de a deveni "preoți". Cuvintele lui Betzing sunt departe de a fi primele sau singurele. Cu puțin timp în urmă lumea a fost șocată de declarația Papei Francisc, în care a vorbit pozitiv despre sodomiți și a făcut apel la legalizarea "căsătoriilor" lor.

Acum Joe Biden, cunoscut pentru promovarea activă a ideologiei LGBT, a venit la putere în Statele Unite cel mai puternic stat din lume. Nu există nicio îndoială că în viitorul foarte apropiat problema acceptării acestei ideologii va fi ridicată cu o vigoare reînnoită în fața organizațiilor religioase ale lumii. Și cu siguranță cuvântul cheie în promovarea persoanelor LGBT va fi "dragostea". La urma urmei, până și Papa Francisc gândește într-un mod similar – cică, dacă Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii, oare face El vreo excepție pentru sodomiți? În plus, mulți homosexuali formează cupluri bazate pe "dragoste". De ce atunci Biserica îi discriminează?

Dar problema recunoașterii drepturilor LGBT de către organizațiile religioase nu este atât de simplă pe cât ar putea să pară la prima vedere.

De ce creștinii au refuzat să aducă jertfe idolilor?

Intrarea unei persoane în Biserica lui Hristos se săvârșește prin Taina Botezului, la fel cum viața ulterioară în Biserică este realizată prin Taine. În același timp, omul poate să nu realizeze sau chiar să nu cunoască plinătatea doctrinei Bisericii sau a preceptelor Ei morale. Chiar actul Botezului este acea linie de demarcare care determină dacă persoana se află sau nu în Biserică. În acest sens, este util să ne amintim de botezul eunucului de către Apostolul Filip:

"Şi un înger al Domnului a grăit către Filip, zicând: Ridică-te şi mergi spre miazăzi, pe calea care coboară de la Ierusalim la Gaza; aceasta este pustie. Ridicându-se, a mers. Şi iată un bărbat din Etiopia, famen, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care era peste toată vistieria ei şi care venise la Ierusalim ca să se închine, Se întorcea acasă; şi şezând în carul său, citea pe proorocul Isaia. Iar Duhul i-a zis lui Filip: Apropie-te şi te alipeşte de carul acesta. Şi alergând Filip l-a auzit citind pe proorocul Isaia, şi i-a zis: Înţelegi, oare, ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el. Iar locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: "Ca un miel care se aduce spre junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce-o tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa.Întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine-l va spune? Că se ridică de pe pământ viaţa Lui". Iar famenul, răspunzând, a zis lui Filip: Rogu-te, despre cine zice proorocul acesta, despre sine ori despre altcineva? Iar Filip, deschizând gura sa şi începând de la scriptura aceasta, i-a binevestit pe Iisus. Şi, pe când mergeau pe cale, au ajuns la o apă; iar famenul a zis: Iată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat? Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, este cu putinţă. Şi el, răspunzând, a zis: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.Şi a poruncit să stea carul; şi s-au coborât amândoi în apă, şi Filip şi famenul, şi l-a botezat. Iar când au ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. Şi el s-a dus în calea sa, bucurându-se" (Fapte 8: 26-39).

Mărturisirea de credință a eunucului a fost foarte simplă: "Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu", dar această mărturisire conține toată învățătura Bisericii și toate legile morale.

Un exemplu opus este când Apostolul Petru a rostit cuvintele de lepădare de Hristos, fără să intenționeze să se lepede de El: "Iar Petru şedea afară, în curte. Şi o slujnică s-a apropiat de el, zicând: Şi tu erai cu Iisus Galileianul.  Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: Nu ştiu ce zici. Şi ieşind el la poartă, l-a văzut alta şi a zis celor de acolo: Şi acesta era cu Iisus Nazarineanul. Şi iarăşi s-a lepădat cu jurământ: Nu cunosc pe omul acesta. Iar după puţin, apropiindu-se cei ce stăteau acolo au zis lui Petru: Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul te vădeşte. Atunci el a început a se blestema şi a se jura: Nu cunosc pe omul acesta. Şi îndată a cântat cocoşul. Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar" (Mat. 26:69-75).

În epoca creștinismului timpuriu, lepădarea de Hristos se făcea și în limbajul simbolic al aducerii de jertfe. Puțini oameni din Imperiul Roman credeau în idoli la acea vreme, în special funcționarii de stat, care erau oameni comparativ mai culți. Romanii, de regulă, nu au forțat popoarele cucerite să-și abandoneze credința și zeitățile. Principala, dar nu singura acuzație împotriva creștinilor a fost lipsa lor de temeinicie politică. Puteai să crezi și să venerezi pe oricine, inclusiv pe Iisus Hristos, dar în același timp trebuiai să participi la anumite culte comune, deoarece acesta era un simbol al loialității față de puterea supremă a Imperiului Roman.

Orice participare la aducerea de jertfă idolilor, formală sau nu, era o lepădare de Hristos. Creștinii preferau să fie torturați cu cruzime și uciși decât să se lepede de Domnul lor.

În unele perioade ale istoriei romane, era obligatorie participarea la cultul împăratului, care era considerat o zeitate și era numit oficial "Dominus et deus noster" ("Domnul și Dumnezeul nostru"). Participarea la aceste culte nu implica credința; trebuia doar să se facă sacrificiul necesar și apoi să continue să creadă după bunul plac. Aproape toate aceste sacrificii erau considerate o simplă formalitate, care totuși era obligatorie. Și numai creștinii și iudeii refuzau să o facă, susținând că nu te poți închina fie și formal la idoli, pentru că aceasta este o lepădare de Unul Dumnezeu căruia trebuie să te închini. Creștinii refuzau să arunce măcar o bucată de tămâie "care nimic nu înseamnă" pe altarul idolului sau chiar să nu-o arunce, dar să cumpere o adeverință că au făcut-o (se practica acest lucru) și în același timp să rămână creștini. Orice participare la aducerea de jertfă idolilor, formală sau nu, era o lepădare de Hristos. Creștinii preferau să fie torturați cu cruzime și uciși decât să se lepede de Domnul lor.

În timpul nostru, un astfel de simbol al renunțării la Hristos, cel mai probabil, este recunoașterea drepturilor sodomiților. Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să fim atenți la modul în care homosexualitatea este privită de știința modernă și de opinia publică.

LGBT și societatea: de la "de neconceput" la "normă în vigoare"

Până pe 17 mai 1990, conform Clasificării Internaționale a bolilor elaborată de Organizația Mondială a Sănătății, homosexualitatea era recunoscută o boală psihosexuală și avea numărul 302.0. Apoi a fost exclusă de pe lista bolilor a OMS. În 1994, homosexualitatea nu mai era considerată o boală în Marea Britanie, în 1995 - în Japonia, în 1999 - în Rusia, în 2001 - în China, etc. Dar așa-numita depatologizare a homosexualității a început mult mai devreme. Un sondaj al Asociației Americane de Psihiatrie din 1978 a arătat că 68% de medici psihiatri considerau homosexualitatea drept o patologie. Un sondaj similar efectuat la mijlocul anilor 90 a arătat că doar trei dintre 198 de respondenți considerau că homosexualitatea este o boală. Cel mai vestit sexolog sovietic și rus Igor Kon a scris în articolul său "Despre normalizarea homosexualității": "Anularea diagnosticului implică nu numai și nu atât considerente politice, cât schimbări profunde în înțelegerea naturii sexualității, sănătății sexuale și a filosofiei medicale în sine".

Până pe 17 mai 1990, conform Clasificării Internaționale a bolilor elaborată de Organizația Mondială a Sănătății, homosexualitatea era recunoscută o boală psihosexuală.

În prezent medicina oficială consideră că homosexualitatea este o stare complet normală, și patologie este considerată nu homosexualitatea, ci disconfortul psihologic pe care un gay îl suportă. Cu puține excepții, savanții sunt de acord că homosexualitatea este o stare complet normală, în plus, poate fi congenitală sau cauzată de caracteristici hormonale și de altă natură ale oranismului uman. Încă din anii 80, oamenii de știință au căutat activ "gena homosexuală" și cel mai probabil o vor "găsi", deoarece oamenii care finanțează astfel de studii așteaptă cu nerăbdare acest eveniment. Unul dintre principalele argumente pentru recunoașterea "normalității" sodomiei este faptul că comportamentul homosexual poate fi observat la aproximativ 500 de specii din lumea animală.

Și opinia publică s-a schimbat cu 180 de grade. Dacă mai devreme homosexualitatea era un fenomen rușinos și condamnabil, acum ea este recunoscută ca ceva normal și chiar la modă, și persoanelor de orientare tradițională li se insuflă și un complex de vinovăție față de persoanele LGBT pentru umilința pe care au suferit-o ei în trecut.

În același timp, nimeni nu va nega că Sfânta Scriptură are o atitudine extrem de negativă față de sodomie. Iată doar câteva citate: "Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune" (Lev. 18:22); "De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor asupra lor este"(Lev. 20:13). De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, "Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor" (Rom. 1: 24-27). În conformitate cu Sfintele Scripturi, Biserica recunoaște sodomia ca un păcat de moarte.

Acum homosexualitatea este recunoscută ca ceva normal și chiar la modă, și persoanelor de orientare tradițională li se insuflă și un complex de vinovăție față de persoanele LGBT.

Sodomia este un păcat pentru Biserică și o normă pentru societate

Astfel, apare o dihotomie: pe de o parte, Biserica condamnă sodomia ca pe un păcat, dar pe de altă parte, societății i se impune gândul că sodomiții nu sunt vinovați că sunt așa. Sunt de vină genele, hormonii, hipotalamusul (partea creierului responsabilă de comportamentul sexual), și așa mai departe. În cele din urmă, aceste raționamente duc la faptul că Dumnezeu este Cel care I-a creat astfel pe sodomiți. Atunci de ce Dumnezeu îi condamnă cu asprime în Sfânta Scriptură: "Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (1 Cor. 6: 9-10).

Există două modalități de a depăși această dihotomie: să recunoști că Dumnezeu este crunt și nemilos, care îi creează pe oameni pentru a-i trimite apoi la chinurile veșnice, sau să recunoști că Sfânta Scriptură nu este chiar atât de sfântă și trebuie revizuită, ținându-se cont de "descoperirile" științei moderne. Aceasta este capcana pregătită pentru creștini. În anumite privințe, este asemănătoare cu întrebarea care i-a fost adresată Domnului nostru Iisus Hristos: "Şi pândindu-L, I-au trimis iscoade, care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă în cuvânt şi să-L dea stăpânirii şi puterii dregătorului. Şi L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi drept şi nu cauţi la faţa omului, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu: Se cuvine ca noi să dăm dajdie Cezarului sau nu? Dar Iisus, cunoscând vicleşugul lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi?  Arătaţi-mi un dinar. Al cui chip şi scriere are pe el? Iar ei au zis: Ale Cezarului. Şi El a zis către ei: Aşadar, daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Şi nu L-au putut prinde în cuvânt înaintea poporului şi, mirându-se de cuvântul Lui, au tăcut" (Luca 20: 20-26).

Există două modalități de a depăși această dihotomie: să recunoști că Dumnezeu este crunt și nemilos, sau să recunoști că Sfânta Scriptură nu este chiar atât de sfântă și trebuie revizuită, ținându-se cont de "descoperirile" științei moderne.

Dihotomia de mai sus se rezolvă în felul următor: trăim într-o lume căzută, în care păcatul a pervertit natura noastră umană, dar și natura în general, ceea ce, printre altele, explică și homosexualitatea animalelor. "De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el" (Rom. 5:12). Omul în general "are înclinație spre păcat". Dar Dumnezeu nu l-a lipsit pe om de libera voință. Omul se poate supune păcatului sau poate să pună stăpânire asupra lui: "..... păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!" (Geneza 4: 7), i-a spus Dumnezeu lui Cain când doar avea de gând să-l omoare pe fratele său.

De exemplu, savanții cunosc 29 de gene responsabile de dezvoltarea alcoolismului. Ceea ce nu înseamnă deloc că purtătorii acestor gene vor deveni neapărat alcoolici. Svetlana Borinskaia, cercetător la Institutul de Genetică Generală a Academiei de Științe din Rusia, a declarat într-un interviu: "Știm deja că o persoană poate obține de la părinții săi gene responsabile de dezvoltarea alcoolismului, dar probabilitatea a deveni dependent de alcool este de 50%. Trebuie să nu iutăm că natura ne oferă libertatea alegerii". Dumnezeu îi lasă întotdeauna omului libertatea de a aleage între păcat și îndeplinirea poruncilor. Dacă o persoană are o predispoziție genetică sau o altă predispoziție la orice păcat, acest lucru nu înseamnă că nu are libera voință. Aceasta înseamnă că va avea nevoie de mai mult ajutor de la Dumnezeu în lupta împotriva acestui păcat răsplata în ceruri va fi mai mare pentru o astfel de biruință.

Dar în lumea contemporană nu se obișnuiește să se vorbească despre păcătoșenia naturii umane. Dimpotrivă, omul în starea sa actuală de cădere este recunoscut ca unitate de măsură pentru toate. "Omul, viața și sănătatea, cinstea și demnitatea, inviolabilitatea și siguranța sa sunt recunoscute în Ucraina ca cele înalte valori sociale" (articolul 3 din Constituția Ucrainei). Și dacă păcătoșenia omului este scoasă în afara parantezei și este recunoscută drept "cea mai mare valoare", atunci cădem în strânsoarea dihotomiei de mai sus.

Protestanții au recunoscut de multă vreme drepturile persoanelor LGBT, iar acum catolicii au pășit pe această cale. Dar nici primii, nici cei din urmă nu sunt gata să recunoască că Dumnezeu este crunt și nemilos. Înseamnă că ne rămâne a doua opțiune – să fie corectată Biblia. Ceea ce implică consecințe dezastruoase pentru creștinism.

Consecințele "adaptării" Bibliei la așteptările societății

În primul rând, dacă Biblia "greșește" în condamnarea homosexualității, înseamnă că poate să greșască și în alte lucruri. În consecință, autoritatea Scripturii ca revelație a lui Dumnezeu pentru oameni va fi compomisă. După ce au "corectat" Biblia o dată, oamenii o vor corecta din nou și din nou, ajustând-o la păcatele lor. Biblia ca Logos va dispărea. Va exista o situație despre care a profețit Amos: "Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului. Şi ei se vor clătina de la o mare până la cealaltă şi de la miazănoapte la răsărit şi vor cutreiera pământul căutând cuvântul Domnului, dar nu îl vor afla" (Amos 8: 11-12).

În al doilea rând, Sfânta Scriptură este scrisă de profeți (Vechiul Testament) și apostoli (Noul Testament). Iar Crezul conține următoarele cuvinte: "Cred <...> în Duhul Sfânt <...> care a vorbit prin proroci". Adică mărturisim că Duhul Sfânt a vorbit prin proroci și apoi prin apostoli. Recunoscând "erorile" Scripturii, negăm astfel lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament. Și dacă Duhul Sfânt nu este în Biserică, atunci cine săvârșește Tainele, cine iartă păcatele, cine ne face părtași ai Trupului și Sângelui lui Hristos? Dacă Duhul Sfânt nu este în Biserică, atunci "zădarnică este credința noastră": "Și dacă Hristos nu a înviat, atunci zădarnică este propovăduirea noastră și credința voastră" (1 Corinteni 15:14).

Prin urmare, recunoașterea drepturilor oamenilor LGBT nu este nicio "iconomie" sau "dragoste" pentru sodomiți – este o renunțare efectivă la creștinism, este bucata de tămâie pe care suntem îndemnnați în multe moduri să o aruncăm, fie și formal, pe altarul idolului, ceea ce în niciun caz nu trebuie făcut. Pentru că dacă suntem conștienți sau nu, dacă suntem de acord sau nu, făcând aceasta vom săvârși un act de lepădare.