Jurământul poetului: de ce Brodski scria poezii lui Hristos în fiecare an
De ce poetul, care nu se considera un creștin exemplar, simțea Crăciunul mai acut decât teologii și cum «magii» săi ne ajută să supraviețuim astăzi.
Iarna. Aerul în această perioadă a anului devine dens, ca un metal răcit. Miroase a lână udă de palton, benzină și presimțirea a ceva ce trebuie să se întâmple în ciuda calendarului. Mergem prin amurg, ascunzând bărbia în eșarfe, și simțim cum timpul se îngroașă, transformându-se într-o liniște vâscoasă.
În această liniște, Iosif Brodski își îndeplinea anual jurământul său ciudat, aproape imposibil.
Începând cu anul 1963, și-a propus să scrie câte o poezie pentru fiecare Crăciun. Nu o numea rugăciune. O numea cadou de ziua de naștere.
Brodski raționa simplu și lucid: dacă mergem la o sărbătoare la cineva, aducem un dar. Nu avea nimic altceva decât cuvinte – dure, precise, lipsite de „polenul” obișnuit al bisericii. Poeziile sale au devenit tributul anual al omului către Creator, un impozit pe care timpul muritor îl plătește eternității.
De Crăciun, toți suntem puțin magi
Ne-am obișnuit să vedem pe felicitările de Crăciun regi de poveste în catifea și aur. La Brodski, totul este diferit. Magii săi suntem noi, călători într-o lume întunecată și nu întotdeauna confortabilă. În poezia „1 ianuarie 1965”, poetul descrie acest sentiment cu o precizie înfricoșătoare: ne plimbăm pe lângă vitrine, pe lângă fețe întâmplătoare, cărând pe umeri rucsacuri invizibile cu povara grijilor și temerilor.
„De Crăciun, toți suntem puțin magi./În magazine, noroi și înghesuială. <...>//Haos de fețe și nu se vede drumul//spre Betleem din cauza zăpezii.”
Pentru el, magul nu este un statut. Este o mișcare a privirii. Oricine, în agitația cotidiană, printre cozi și oboseală, găsește puterea de a ridica privirea și de a privi steaua, devine participant la acea procesiune. Noi toți acum suntem acești „magi” ai anului 2026. Ne aducem darurile – nu aur, ci loialitatea noastră, răbdarea noastră, curajul nostru de a rămâne oameni în condiții care nu ne încurajează să facem asta.
Brodski arată că miracolul nu anulează noroiul de sub picioare. Se întâmplă chiar în el. Lumina cade pe zăpada murdară, pe zidurile de cărămidă ale periferiei, pe fețele noastre nedumerite. Și tocmai acest contrast face Crăciunul lui Hristos autentic. Nu este „undeva acolo”, într-o ramă aurită. Este aici, în autobuzul aglomerat, dacă îndrăznim să coborâm la stația potrivită.
Singurătatea în peșteră
Poezia lui Brodski este uimitor de sinceră în privința singurătății. Adesea încercăm să o mascăm cu zgomotul festiv, dar poetul ne conduce în interiorul peșterii din Betleem, unde domnește frigul.
Crăciunul pentru el este sărbătoarea singurătății, care se întâlnește cu altă singurătate. Singurătatea Mariei, căreia „nu i s-a găsit loc în han”. Singurătatea Pruncului, care abia a venit pe lume, deja pregătită pentru El cuie și lemn.
Brodski simțea acut că Nașterea lui Hristos este primul caz din istorie când Dumnezeu a devenit victimă. Nu este triumful unui rege pământesc. Este momentul vulnerabilității extreme a lui Dumnezeu. A intrat prin ușa din spate a istoriei, mic și neajutorat.
Și în acest punct, singurătatea noastră personală încetează brusc să fie fără speranță. Ne recunoaștem în acest Prunc, căruia îi este frig. Înțelegem că Dumnezeu a devenit om pentru ca noi să nu mai fim niciodată singuri „cu totul”. Chiar și în cea mai întunecată peșteră a sufletului nostru, acum Cineva este acolo.
Limba ca instrument al adevărului
Mulți întreabă: de ce poetul, care nu a urmat întotdeauna canoanele bisericești, era atât de atașat de acest subiect? Răspunsul se află în natura talentului său. Brodski înțelegea că cuvintele obișnuite – „fericire”, „pace”, „lumină” – se uzează de la prea multă utilizare. Ele devin plate, ca monedele ieșite din circulație.
Poezia pentru el era un mod de a descrie Minunea, fără a o simplifica până la o poveste pentru copii. Priviți la „Steaua de Crăciun” (1987) a sa. Nu există patos. Există „axa optică”, există „privirea din vid”. El descrie Crăciunul ca un eveniment fizic: lumina stelei lovește pupila Pruncului, unind infinitul cosmosului cu corpul uman.
„Atent, fără să clipească, prin nori rari,//la Pruncul culcat în iesle de departe,//din adâncul Universului, de la celălalt capăt al său,//steaua privea în peșteră. Și aceasta era privirea Tatălui.”
Poeziile sale, cum ar fi „Fuga în Egipt”, miros a nisip și oboseală. Sunt tactile. Simțim pe piele acest vânt uscat al deșertului. Poezia lui Brodski este „inhalarea sensului”. Ea curăță plămânii, forțându-ne să respirăm aerul rarefiat al eternității. Ne învață că credința nu este un set de adevăruri confortabile, ci o structură complexă, uneori dureroasă, a onestității.
Dar fără ambalaj
În fiecare an, poetul Iosif Brodski aducea acest dar poetic. Fără ambalaj strălucitor, fără panglici. Doar cuvinte, așezate în singura ordine corectă.
Ce ne oferă asta astăzi? Într-o lume în care există atât de multă imitație, Brodski ne amintește de importanța ofrandei personale.
Lui Dumnezeu nu-i sunt necesare gesturile noastre frumoase. Îi este necesară disponibilitatea noastră de a fi alături de El.
Poetul stă în vântul istoriei și pur și simplu mărturisește: Steaua arde. Ea arde deasupra caselor noastre distruse, deasupra disputelor noastre, deasupra fricii noastre. Ea arde pentru că Creatorul a venit la creația Sa.
Stăm la fereastră. Afară – aceeași noroi și aceleași amurguri. Dar undeva acolo, dincolo de straturile de nori și funinginea orașelor, un punct de lumină caută pupila noastră. Și nu ne rămâne decât un singur lucru. Să recunoaștem pur și simplu: Dumnezeu s-a născut.
