Războiul lumilor: cu ce se deosebește pacea lui Hristos de armistițiul în iad?
De ce dreptatea fără dragoste — este întotdeauna dictatură? Analizăm cum să deosebim pacea lui Dumnezeu de «pacea cimitirului» și de ce dronele nu decolează de pe baze militare, ci din inimile noastre.
«Pacea vă las vouă, pacea Mea vă dau vouă; nu cum dă lumea, Eu vă dau» (Ioan 14:27).
Aceste cuvinte au răsunat în întunericul adânc al Ierusalimului, când pașii lui Iuda împreună cu un grup de oameni înarmați se apropiau deja de Grădina Ghetsimani. În aceste cuvinte este încorporat cel mai important conflict ontologic al istoriei. Logosul Divin, devenit om, trasează o linie de netrecut între realitățile a două lumi antagoniste.
Dar, se pare că trăim în vremurile când cărturarii și fariseii contemporani nouă, care nu au reușit nici pe ei înșiși, nici pe alții să-i aducă la pacea lui Hristos, au început să îmbrace în atributele sfințeniei lumea antihristului și să cheme la luptă pentru ea cu armele în mâini. Cum să deosebim pacea pe care ne-o dă Hristos de acea altă lume, despre care atât de des ne-au avertizat Mântuitorul, apostolii și sfinții părinți?
Ispita «imperiului creștin»
La începutul drumului Său pământesc, Domnul, fiind ispitit de diavol în pustie, a respins «toate împărățiile lumii și slava lor». Diavolul I-a arătat inclusiv împărățiile încununate cu cruci deasupra cupolelor bisericilor. Imperii glorioase, care purtau cu mândrie numele de «creștine». Dar Fiul lui Dumnezeu știa: niciodată împărăția Cezarului nu-L va recunoaște ca Rege al său. Ea va folosi Numele Său ca armă, ca mijloc, ca slogan, dar nu ca Adevăr.
Împărăția acestei lumi va tolera creștinismul doar atunci când va sluji cu credință și dreptate nu lui Hristos, ci Cezarului.
Doar în această supunere va fi dispusă să ofere creștinilor privilegii și avantaje. Dar, de fapt, orice stat totalitar vrea să fie biserică: să organizeze sufletele oamenilor, să domine asupra conștiinței, gândirii, credinței, vieții, convingerilor lor. Iar sarcina «slujitorilor» într-un astfel de stat este doar una – să-și convingă enoriașii că aceasta este «voia lui Dumnezeu».
Sabia lui Petru și Paharul lui Hristos
Diferența dintre cele două lumi a fost trasată de Mântuitorul în Grădina Ghetsimani. Apostolul Petru, mișcat de ideea dreptății pământești, apucă sabia pentru a-și apăra Învățătorul. Este un impuls nobil după standardele umane – să te ridici împotriva nedreptății cu forța. Dar Hristos îi spune: «Pune sabia în teacă». El vindecă pe slujitorul rănit de Petru.
Prima cale – a lovi răul pentru a apăra binele. Aceasta este calea războiului, și anume a celui nesfârșit. Pentru că răul nu poate fi învins cu rău.
A doua cale – este calea lui Hristos. A accepta paharul, a vindeca dușmanul, a învinge răul din interior.
În primul caz, omul are nevoie de puterea armelor, în al doilea – de puterea credinței.
Pentru a dobândi Pacea lui Hristos, omul trebuie să treacă prin autoepuizare. Să renunțe la «dreptatea» sa egoistă, să înceteze să judece și să înceapă să se pocăiască. Creșterea spirituală începe acolo unde se termină căutarea vinovaților.
Iluzia dreptății
Lumile pământești care se luptă între ele oferă propria versiune a «păcii drepte». Dar ce este pacea în înțelegerea lor? Este în primul rând absența războiului prin suprimarea dușmanului. Omul gândește astfel: «Pentru ca pacea să vină, răul trebuie pedepsit, iar dreptatea restabilită». Oamenii vor să construiască Împărăția dreptății și ordinii prin mijloacele «prințului acestei lumi».
Dar încercarea de a stabili «pacea dreaptă» sau de a construi «împărăția creștină pe pământ» prin forța armelor, violenței și terorii – este o încercare de a vindeca cancerul prin aplicarea de cosmetice. Boala se află în interior, în însăși natura omului, deteriorată de căderea în păcat. De aceea, orice revoluții și războaie «pentru adevăr și dreptate» se termină doar cu schimbarea tiranilor și generează noi cercuri de violență.
Evanghelia ne dezvăluie adevărul tragic: dreptatea fără iubire – este întotdeauna cruzime, dictatură și totalitarism.
Lumea, bazată doar pe dreptatea umană, stă întotdeauna pe sânge. Pax Romana a fost cea mai mare realizare a ordinii antice, dar tocmai ea L-a răstignit pe Hristos. Pacea romană – limita posibilităților «lumii acesteia». Tocmai ea este icoana tuturor acelor lumi care ni se oferă astăzi.
Pacea cimitirului
Întreaga istorie a omenirii – este o încercare de a construi «împărăția dreaptă» pe un fundament de oase. Omul tânjește după dreptate. Dar dreptatea umană – este întotdeauna o sabie. Credem că dacă violența va fi «dreaptă», va aduce liniște. Dar aceasta este o minciună a satanei, veche ca sângele lui Abel.
Pacea obținută prin forță – nu este pace, ci doar o pauză între războaie.
Este pacea cimitirului, unde este liniște doar pentru că nu are cine să strige. O astfel de pace este fragilă ca sticla. Este suficientă o scânteie și lăudatul «ordin mondial» se sparge în bucăți, dezvăluind colții haosului. Dreptatea pământească nu vindecă rana existenței, ci doar o bandajează cu cârpe murdare de ură reciprocă.
Liniștea din adâncul oceanului
Pacea lui Dumnezeu – nu este o categorie socio-politică. Este o stare a ființei. Nu este un armistițiu cu circumstanțele, ci o victorie asupra lor prin transformarea spiritului. Hristos aduce pacea nu prin eliminarea legiunilor romane și nici prin răsturnarea lui Pilat sau Irod. El aduce pacea intrând în inima omului și unindu-l cu Tatăl.
Această pace este paradoxală. Poate exista în mijlocul războiului, într-o celulă de închisoare, pe patul unei boli chinuitoare. Martirii din colizee cântau psalmi, pentru că sursa păcii lor era dincolo de ghearele și săbiile. Pacea lor nu era confortul exterior, ci integritatea interioară. Pacea lui Hristos se obține nu prin cucerirea teritoriilor, ci prin cucerirea propriilor patimi.
