De ce doar unul из десяти supraviețuiește: statistica înfricoșătoare a recunoștinței
Analiza dramei evanghelice despre lepră. Despre motivul pentru care credința este un salt peste bunul simț și de ce «fiii împărăției» riscă să se afle în întuneric.
Citirea despre vindecarea celor zece leproși o auzim de fiecare dată când se slujește un moleben de mulțumire. O auzim și în această duminică. La suprafață pare că este vorba despre reguli de bună purtare: „Copii, fiți politicoși, nu uitați să spuneți lui Dumnezeu 'mulțumesc'”. De fapt, aici sunt prezente sensuri mult mai profunde.
În acest fragment – harta sufletului nostru.
Aici este desenată drama tragică a relațiilor dintre Dar și Sursă, între „a fi” și „a avea”.
Biologia descompunerii: când sufletul își pierde sensibilitatea
Cei zece leproși stau departe, neîndrăznind să se apropie de Hristos. Ei sunt bolnavi de lepră. Lepra este o boală uimitoare. Omul moare de viu, dar nu simte deloc durerea. Și totul din cauza unui microorganism unic – Mycobacterium leprae (Mycobacteria leprae). Este singura bacterie din lume care poate pătrunde în țesutul nervos. Bacteriile distrug fizic „izolația” nervilor, din cauza căreia semnalul de durere pur și simplu nu ajunge la creier.
Și noi suntem bolnavi de lepra sufletului. Și aceasta nu este o imagine simbolică. Suntem desumanizați, devenim demonici, dar nu simțim deloc durerea.
Leproșii stăteau la o distanță considerabilă de Hristos. Nu este vorba despre distanță, ci despre prăpastia ontologică dintre noi și Dumnezeu, dintre creatură și Creator. Primul lucru pe care începe să-l simtă omul, întorcându-și fața către Dumnezeu, este diferența sa, întunericul său pe fundalul Luminii Sale fără fund. Leproșii se adresează lui Hristos cu rugăciunea lui Iisus. Primii practicanți ai acestei rugăciuni au fost leproșii și orbii. Nu este o cerere de a se cufunda în isihia liniștii și a nepătimirii. Este un strigăt al sufletului, trăind în ultima etapă a disperării.
Când puterile tale sunt deja pe sfârșite și nu mai există nicio altă speranță. Hristos răspunde la această cerere foarte ciudat. El nu îi vindecă pe leproși imediat, așa cum făcea de obicei. Hristos spune: „Mergeți, arătați-vă preotului”. Așa procedau leproșii atunci când dispăreau ultimele semne ale bolii. Dar ei sunt încă bolnavi!
Săritura credinței: împotriva bunului simț
Aici este o lecție foarte importantă: Dumnezeu cere de la noi mișcare împotriva evidenței. Filosoful danez Kierkegaard numea aceasta „săritura credinței”.
Din punct de vedere al logicii formale, creștinismul este absurd. Oricât ar încerca să-l îmbrace într-o formă științifică, nu are nimic de-a face nici cu logica vieții, nici cu bunul simț: începând de la învățătura despre Treime și terminând cu așteptarea învierii morților. Creștinul crede nu pentru că cineva i-a dovedit adevărul acestor afirmații, ci pentru că a reușit să sară peste bunul simț, urmând intuiția interioară a inimii spirituale.
Viața tatălui credincioșilor, Avraam, constă din astfel de sărituri. Nu era absurd să-și părăsească patria, să creadă că un bătrân cu o soție bătrână va avea urmași ca nisipul mării, să ridice cuțitul pentru a-l aduce ca jertfă pe singurul său fiu?
Într-o astfel de săritură este întotdeauna prezentă frica de incertitudine. Nimeni nu va înțelege și nu va aproba alegerea ta. Din punctul de vedere al opiniei publice, ești nebun.
Avraam așa arăta. Credința este o stare intimă, inexprimabilă în cuvinte. În această săritură nu există dovezi: iar dacă ați avea dovezi, nu ați avea nevoie de credință. Ați ști pur și simplu. Săritura este posibilă doar acolo unde există îndoială.
Ne aflăm în această săritură de fiecare dată în timpul liturghiei. Ne vedem muritori, păcătoși, neîndemânatici și fără har. Vedem că suntem acoperiți din cap până în picioare de lepra spirituală, dar mulțumim lui Dumnezeu cu cuvintele canonului euharistic.
Mulțumim pentru că El „nu a încetat să facă toate, până când ne-a ridicat la cer și ne-a dăruit Împărăția Ta viitoare”. Mulțumim pentru că am primit deja curăția, neprihănirea și bucuria vieții veșnice. Cu noi, ca și cu leproșii, trebuie să se întâmple o minune pe drum. Harul nu este static, este dinamic. Dumnezeu intră în sinergie cu efortul omului, care își face drumul pe calea credinței, nu a cunoașterii.
Tragedia consumului: Dumnezeu ca funcție
Zece oameni au primit vindecare. Pielea se curăță. Bucurie, euforie – s-a întâmplat! Ei acționează conform protocolului: aleargă la preoți pentru a obține de la ei permisiunea de a reveni la viața socială normală. Care este tragedia lor? Au acceptat Darul, dar l-au respins pe Dăruitor. Pentru ei, Dumnezeu a fost doar un instrument. O funcție. „Ambulanța cerească”. De îndată ce problema este rezolvată, Dumnezeu devine de prisos. Așa fac nouă din zece!
Ne rugăm în pericol, în boală, în frică. Dar când primim ceea ce am cerut, ne dizolvăm în orizontala existenței.
Și uneori pur și simplu furăm de la Dumnezeu, atribuindu-ne ceea ce de fapt îi aparține Lui. Spunem: „Acesta este succesul meu, eu am făcut asta, aceasta este realizarea mea”. Nouă din zece sărbătoresc triumful existenței în lume asupra existenței în Dumnezeu. Nouă din zece aleg biologia (sănătatea) în locul ontologiei (mântuirii). Aceasta este statistica.
Paradoxul mântuirii: de ce un străin a devenit al său
Încă un moment important: s-a întors unul, și acesta era eretic – un samaritean. Aici se poate observa că Hristos nu o dată pune ereticii și străinii mai presus de coreligionarii săi, deși afirmă adevărul credinței iudaice. „Mântuirea vine de la iudei”, spune El la fântână. Dar cui spune? Unei samaritence.
În parabola despre bunul samaritean, Hristos a decis să pună ca exemplu un necredincios, nu un iudeu evlavios. Centurionului roman îi spune că nu a găsit o asemenea credință printre conaționalii săi. Și apoi urmează o profeție înfricoșătoare: „Mulți vor veni de la răsărit și de la apus și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția Cerurilor; iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul de afară: acolo
