Puterea credinței creștine: smerenia ca virtute principală

Sufletul nostru este creat pentru Cer, pentru viața veșnică, pentru Dumnezeu. Este asemănător unei câmpii care, cu sau fără munca omului, poate deveni fie un ogor arat, fie o stepă acoperită de buruieni. Fiecare poate să-și amintească senzațiile sale atunci când a privit un câmp îngrijit. Acesta bucură ochiul, umple plămânii cu aer proaspăt și îndeamnă la respect față de omul ale cărui eforturi au transformat o bucată goală de pământ într-un loc potrivit pentru creșterea diverselor fructe, legume și cereale. Pe de altă parte, când vedem un teren abandonat și neîngrijit, sufletul este cuprins de tristețe și compasiune pentru acel agricultor care, dintr-un motiv sau altul, a încetat să lucreze asupra moșiei sale.

Câmpia sufletului nostru se află în deplina noastră dispoziție, și dacă va rodi sau nu – depinde doar de noi.

Dar chiar și atunci când pare că ogorul este arat și semănat, când aduce o recoltă bogată, putem să nu observăm un mic fir de buruiană. Apoi începe să crească, să elibereze semințe, și nu vom reuși să ne dăm seama cum întregul câmp va fi acoperit de buruieni amestecate cu fructe comestibile. Fiind mai viabile, buruienile vor înlocui curând celelalte plante și vor obține întâietatea dorită pe întinderea stepei.

Astfel de alegorii a adus Hristos în predica despre Împărăția Cerurilor. El și-a adresat Cuvântul oamenilor care cunoșteau toate particularitățile agronomiei agricole. Această comparație este utilă și pentru noi, care adesea nu cunoaștem toate greutățile vieții țărănești. Dar la fel cum admirăm frumusețea unui câmp îngrijit, dorim să admirăm și frumusețea sufletului nostru arat cu virtuți. Foarte des nu suntem capabili de acest lucru, deoarece în spatele succesului aparent în lucrarea spirituală nu observăm buruienile păcătoase care răsar. Nu le observăm din cauza faptului că evlavia aparentă în viața noastră predomină asupra adevăratei virtuți.

Țepușul în trupul apostolului Pavel

De această capcană diavolească și-a avertizat cititorii și apostolul Pavel. El înțelegea că păgânii care au primit creștinismul pot să se mândrească cu noul lor statut și să schimbe adevărata credință în Dumnezeu pe o trecătoare stimă umană. De aceea, prin exemplul său, el arată că toate Revelațiile Divine nu sunt altceva decât mila lui Dumnezeu, și nu o recompensă pentru „meritele” aparente ale omului. „Nu este de folos să mă laud” (2 Cor. 12.1), se smerește apostolul. Și povestește o istorie minunată despre cum un anumit om, despre a cărui soartă nu știe, a reușit odată să viziteze locuința raiului și „a auzit cuvinte de nespus, pe care omul nu le poate rosti” (2 Cor. 12.4).

Pavel încearcă să se distanțeze cât mai mult de acest om sfânt, aducându-l ca exemplu pentru alții. Dar în acel moment nu vorbea despre altcineva decât despre el însuși și despre experiența sa spirituală.

Chiar el, la începutul misiunii sale, a fost providențial numărat de Domnul printre martorii Slavei Divine.

Domnul l-a ridicat pe apostolul Pavel la o înălțime nevăzută a cunoașterii lui Dumnezeu. Dar în același timp l-a învățat să se smerească și să nu considere această Revelație ca un merit personal. „Și ca să nu mă mândresc cu măreția revelațiilor, mi s-a dat un țepuș în trup, un înger al satanei, să mă lovească, ca să nu mă mândresc” (2 Cor. 12.7), mărturisește apostolul. Nu putem ști cu exactitate ce anume îl chinuia pe Pavel. Ar putea fi o boală, o suferință trupească sau o aprindere naturală a trupului. Dar acest „țepuș” îi amintea constant că nu este un Dumnezeu atotputernic, nu un înger fără trup, ci un om păcătos și neputincios.

Suferințele ca drum către Dumnezeu

După cum vedem, cu cât omul este mai aproape de idealul vieții creștine, cu atât este mai supus încercărilor de la Dumnezeu. Și aceste încercări îl obișnuiesc pe creștin cu o mai mare responsabilitate pentru darurile spirituale primite. Și când noi, asemenea apostolului Pavel, uneori ne plângem de abundența ispitelor, Domnul ne răspunde cu blândețe: „harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (2 Cor. 12.9).

Oricât de nedrept ar părea la prima vedere, cu cât ne este mai greu în viață, cu atât Dumnezeu este mai aproape de noi.

De-a lungul întregii istorii creștine, oamenii sfinți au trăit în lipsuri constante, boli și suferințe. Sfințenia – nu este o recompensă pământească, ci una cerească. Pentru a deveni sfânt, pentru a te apropia de Dumnezeu, trebuie să fii pregătit ca întreaga lume să se ridice împotriva ta și să devii străin ei. Ne va chinui trupul și ne vor disprețui oamenii.

Dar de fiecare dată, stând smerit la rugăciune, vom simți că Tatăl este alături și ne va mângâia întotdeauna și ne va umple sufletul cu o bucurie de nespus. În aceasta constă uimitoarea putere a credinței creștine: „Suntem apăsați din toate părțile, dar nu striviți; suntem în circumstanțe disperate, dar nu deznădăjduiți; suntem prigoniți, dar nu părăsiți; doborâți, dar nu pierim” (2 Cor. 4. 8-9).

În iad nu vor fi decât cei smeriți

Fiecare zi a vieții ne trimite o lecție divină de smerenie. Un bătrân contemporan de pe Athos a spus odată un lucru uimitor. El a povestit că în iad vor fi mulți drepți: acolo vor fi arhierei, preoți și călugări, mireni evlavioși care au fost în sânul Bisericii și au făcut multe fapte bune în viață. Aceste cuvinte par îngrozitoare: cum, dedicându-ți întreaga viață lui Hristos, poți ajunge în iad? Oare Dumnezeu este atât de crud cu noi?

Dar, făcând o pauză, bătrânul a spus: „în iad nu vor fi decât cei smeriți”.

Iată – rădăcina întregului creștinism; iată – acea forță motrice care l-a ridicat pe Hristos pe Cruce pentru mântuirea lumii; iată – principala virtute pe care suntem chemați să o moștenim de la Mântuitorul nostru.

Dobândind smerenia, vom putea schimba radical viața noastră spirituală în bine. Și atunci cu adevărat se vor împlini în noi cuvintele înțelepte ale fericitului Diadoh al Foticeei: „Lui Dumnezeu, pentru măreția Sa, i se cuvine slava, iar omului – smerenia, pentru ca prin