Învierea morților și descompunerea sufletului: despre ce ne vorbește minunea lui Hristos?
Citind în Evanghelie despre învierea fiului văduvei din Nain, ne confruntăm cu un eveniment care ne schimbă înțelegerea întregii ordini a lumii și ne face să ne gândim asupra stării stării sufletului nostru.
Când omul moare, în organismul său se declanșează reacții ireversibile. Vasele se distrug, microorganismele se răspândesc nestingherite prin corp, pătrunzând în ficat, inimă, creier. Are loc descompunerea moleculară, se distrug legăturile neuronale care păstrează memoria și informațiile despre personalitate. Din punct de vedere medical, a învia o persoană ca personalitate chiar și la câteva ore după moarte este imposibil.
Și imaginați-vă cum la acest organism plin de reacții chimice se apropie Hristos și spune: «Tinere! Îți spun, scoală-te!».
Și acesta se ridică și începe să vorbească… Ce se întâmplă în acest timp? Celulele s-au adunat instantaneu într-un întreg? Bacteriile s-au întors din ficat și creier înapoi în intestine? Probabil că s-a întâmplat ceva cu totul diferit. Nu ne putem imagina nici măcar aproximativ ce ar trebui să se întâmple pentru a face un organism mort să-și reia funcțiile, iar gândirea și conștiința de sine – să devină complete.
Putrezirea sufletului: descompunerea invizibilă
Acum au apărut multe publicații care spun că realitatea care ne înconjoară nu este deloc așa cum o descriu manualele școlare. Pe lângă legile studiate, există și altele despre care nu știm nimic. Lumea spirituală diferă de cea materială mult mai mult decât vegetația deșertului de cea a pajiștilor alpine.
Dar sufletul nostru, care ar fi trebuit deja aici, în lumea materială, să trăiască în toată diversitatea lumii spirituale, – este mort.
Trăiește prin reflexe și interese ale lumii animale. Am devenit asemănători cu o păpușă Matrioșka, unde în interiorul viitorului cadavru trăiește un suflet mort.
Cât de dezgustător este să privești un cadavru în descompunere. Putreziciunea, mirosul de descompunere – acest spectacol nu este pentru cei slabi de inimă. Dar cum arată sufletul uman, în care au loc procese identice de descompunere? Dacă cineva crede că acest spectacol este mai puțin dezgustător, se înșală amarnic.
Sfinții Părinți spun că duhurile căzute arată atât de înfricoșător, încât un om ar putea muri de frică doar la vederea lor. În timp ce îngerii lui Dumnezeu au un aspect binevoitor și frumos. Dar așa arătau și demonii odată. Aspectul lor actual – este o icoană a ceea ce s-a întâmplat cu esența lor.
Această metamorfoză este identică cu ceea ce se întâmplă cu sufletul omului care trăiește în patimi. Trupul său poate fi chiar frumos, dar sufletul, care se află în interior, provoacă doar dezgust.
Patimile sunt mult mai rele decât bacteriile putrefactive, iar duhoarea pe care o emană sufletul ros de păcate este mai rea decât cele mai dezgustătoare mirosuri.
Epidemia spirituală și cum să ne salvăm
În viețile sfinților există multe mărturii despre cum îngerul păzitor nu se putea apropia de om din cauza duhoarei care venea de la sufletul său. Dar demonii, ca muștele de hoit, se lipesc de un astfel de suflet, depunându-și larvele în el. Dezvoltându-se, aceste larve atrag demoni-necrofagi mai puternici, care iubesc să se delecteze cu țesuturile lichefiate ale sufletului în descompunere. Astfel, sufletul putrezit devine un focar de infecție spirituală.
Evenimentele care au loc în lumea contemporană servesc drept un catalizator puternic pentru răspândirea acestei infecții.
Are loc o demonizare fără precedent a întregii comunități mondiale. Comunicațiile mass-media sunt conectate la fiecare ureche pentru a introduce în sufletele oamenilor bacterii diabolice patogene. Fiecare dintre noi este deja purtător al acestor larve demonice. Diferența dintre noi constă doar în imunitate. Cei care o au, se opun înmulțirii lor, iar cei care nu o au, sunt afectați foarte repede.
Ce să facem și cum să ne salvăm? În primul rând, să încetăm să plângem pentru alte cadavre, când propriul nostru cadavru putrezește acasă. În al doilea rând, trebuie să conștientizăm că sufletele noastre sunt deja moarte, indiferent ce am crede despre noi înșine.
Viața sufletului este determinată de un singur lucru – legătura sa directă cu Izvorul vieții, Dumnezeu.
Această legătură, la rândul său, se manifestă prin prezența harului în suflet. Dacă nu simțim harul în noi, aceasta înseamnă un singur lucru – suntem morți și nu ne putem scoate singuri din propriul mormânt.
Rămâne un singur lucru – smerenia, plânsul și speranța că sufletul nostru va trece prin același lucru ca și fiul văduvei din Nain. Acesta este sufletul nostru care este dus pentru a fi aruncat în focul văii Gheenei. O singură speranță avem – Maica Domnului, care prin plânsul Său va trezi mila Fiului Său Dumnezeiesc. Mila nu față de noi, pentru că prin păcatele noastre nu mai suntem vrednici de nicio compasiune, ci mila față de lacrimile Preacuratei Sale Maici, care plânge pentru sufletele noastre, pentru că suntem și copiii Ei. Și mai avem nodejde în rugăciunile sfinților, care împreună cu Maica Domnului au înconjurat mormântul sufletului nostru mort. Văzând această procesiune, poate că și sufletului nostru Mântuitorul îi va spune: «Îți spun, ridică-te! Ridică-te din patul morții veșnice, intră în viața pregătită pentru cei drepți, pentru lacrimile Preacuratei Mele Maici și pentru rugăciunile sfinților Mei».
