Despre canoane și „respirația Bisericii”
Canonele – nu sunt respirația Bisericii, ci încercarea ei de a păstra respirația Evangheliei în condițiile deteriorării umane.
De la sfârșitul lunii septembrie 2025, în rândul arhiereilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene (UOC) se desfășoară o polemică. La început, discuțiile indirecte au fost despre avantajele și dezavantajele unui potențial statut autocefal al UOC. Apoi, ierarhii au început să clarifice dacă Sinodul din Feofania a fost liber sau s-a desfășurat sub presiunea autorităților.
În cadrul discuțiilor destul de emoționale, sunt exprimate diverse opinii: despre istoria Bisericii, structura ei, relațiile cu statul, precum și despre canoane. Unul dintre arhiereii ucraineni, vorbind despre iubirea lui Hristos, a declarat că canoanele sunt respirația Bisericii, iar cel care le păstrează își îndeplinește astfel slujirea pastorală. Și am decis să analizăm mai detaliat această teză.
Cu ce se deosebește mișcarea de regulile de circulație
Canoanele sunt reguli. Și în majoritatea cazurilor, regulile limitează, avertizează, interzic.
De exemplu, există mișcare și există reguli de circulație. Respectând aceste reguli, șoferul își va atinge mai repede și mai sigur scopul. Dar ele nu înlocuiesc mișcarea în sine. Dacă cunoști perfect regulile, dar nu te miști din loc, regula nu te va apropia de scopul final. Se pot numi regulile de circulație „respirația” automobiliștilor? Nu. Ele le ușurează viața, dar nu o înlocuiesc.
În Biserică există, de asemenea, reguli, și acestea nu sunt doar colecții de prescripții canonice. De exemplu, există reguli pentru săvârșirea slujbelor, care se numesc „Tipicon”. Acesta reglementează clar ordinea slujbelor, ordinea citirii rugăciunilor și indică diferite cazuri speciale. De exemplu, Tipiconul explică cum să se săvârșească slujba Bunei Vestiri dacă aceasta coincide cu Sâmbăta Mare. Dar se poate spune că Tipiconul este respirația slujbei? Nu. Respirația slujbei este rugăciunea, care unește omul cu Duhul Sfânt. „Vino și sălășluiește-te în noi...”, spunem noi, adresându-ne Duhului Sfânt, nu Tipiconului.
La fel și cu Regulile Bisericii. Ele ordonează viața ei, limitează ceea ce nu corespunde acestei vieți, avertizează împotriva a ceea ce amenință să o distrugă. Dar nu sunt viața Ei însăși. Funcțiile Regulilor sunt mai degrabă de protecție, auxiliare. Dar de ce au apărut aceste Reguli?
De ce să pui un gard în jurul grădinii?
Regulile nu apar la începutul vieții Bisericii, ci ca răspuns la bolile Ei, se nasc acolo unde apare pericolul de a pierde respirația Duhului, de a rupe comuniunea vie cu Dumnezeu.
Primii creștini trăiau fără multe statute și hotărâri, pentru că erau uniți de însăși puterea iubirii, credința fierbinte și prezența Duhului Sfânt. Mai mult, la Primul Sinod Apostolic din Ierusalim au fost anulate multe reguli ale Vechiului Testament și au fost păstrate doar cele mai necesare: „Căci a părut bine Duhului Sfânt și nouă să nu punem asupra voastră nicio povară mai mare, decât acestea necesare...” (Faptele Apostolilor 15, 28-29).
Dar când, cu timpul, credința a început să se răcească, când în Biserică au apărut certuri, abuzuri, patimi omenești – a apărut necesitatea de a proteja ceea ce era viu.
Așa au apărut regulile – asemenea unui gard în jurul grădinii. Gardul nu dă viață copacului, dar îl protejează de prădători. Și dacă omul începe să se îngrijească doar de gard, uitând de copaci și de roadele lor, – grădina moare. Dar și dacă nu există deloc gard, vor veni animalele sălbatice – și nu va mai rămâne nimic.
Să ne întoarcem din nou la regulile de circulație. Ele au devenit necesare atunci când oamenii, trecând de la cai la automobile, au încetat să se respecte reciproc, să cedeze drumul și au început să-și riște viața pentru viteză sau confort personal.
La fel și cu regulile Bisericii. Ele nu au apărut atunci când ea trăia în simplitatea apostolică, ci când numărul celor care aveau „permis de conducere” (adică, aparțineau formal Bisericii) a început să crească, iar cei care trăiau cu adevărat libertatea Evangheliei lui Hristos – să scadă.
Regulile bisericești au început să apară atunci când creștinii au trecut de la libertatea interioară la robia patimilor; când au încetat să mai caute harul Duhului Sfânt și au început să caute cum să-și aranjeze viața după propriile dorințe.
Atunci au fost necesare gardurile – pentru a aminti unde se termină calea către Dumnezeu și începe calea către pierzanie.
Unul dintre canoniștii ruși celebri, episcopul Ioan (Sokolov), explică acest lucru pe exemplul sfântului Grigorie Taumaturgul. În timpul invaziei barbare asupra Pontului, creștinii se comportau nu mai bine decât păgânii: atacau casele locuitorilor pașnici, jefuiau bunuri, împărțeau prada cu dușmanii, iar unii chiar răscumpărau de la ei pe frații lor creștini capturați. Din acest motiv, sfântul Grigorie a dat regulile sale.
Când creștinii au înțeles că, în loc de Evanghelie, episcopii, preoții și chiar credincioșii înșiși au început să se conducă după ambiții, politică, egoism și patimi, atunci a apărut ideea necesității regulilor – ca suporturi externe pentru cei care doresc să fie mai vicleni decât „simplitatea care este în Hristos” (cf. 2 Cor. 11, 3).
Astfel,
regulile nu sunt respirația Bisericii, ci încercarea Ei de a păstra respirația Evangheliei în condițiile deteriorării umane. Într-o lume ideală a simplității apostolice antice, regulile Bisericii nu ar fi necesare.
Oare Biserica nu „respira” liber, când încă nu existau regulile celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic, Pidalionul, hotărârile Sinodului Dublu sau canoanele sfântului Grigorie Taumaturgul? Respira. Dar această respirație era adesea îngreunată – de slăbiciunea umană, mândrie, prostie. Și regulile doar ajutau această respirație, eliberând-o, dar niciodată nu o înlocuiau.
Regulile sunt necesare unui organism profund bolnav, așa cum masca este necesară unei persoane cu plămânii afectați. Există situații în care fără mască bolnavul nu va supraviețui. Dar masca nu înlocuiește respirația. Și dacă organismul este sănătos, este mai bine să o scoți, pentru a respira liber.
Pericolul începe atunci când regulile în sine încep să fie percepute ca viață, când fără mască omul devine incapabil să respire. Și când omul, în loc să tindă spre Duhul Sfânt, spre viața în Hristos, începe să caute „cum este corect”, „cum este după statut”, „cum este după literă”, – el deja se separă de respirația vie a Bisericii. Un astfel de om poate cunoaște perfect Tipiconul, normele postului și Cano
