Păcatele „Instagramului spiritual”: dialog cu Sfântul Ioan Scărarul despre mândrie

«Internetul - țara minunilor: intri pentru o oră - dispari pentru o zi», - o astfel de zicală poate fi întâlnită pe vastitatea rețelei. La prima vedere, pare anecdotică, dar de fapt nu este atât de veselă. Psihologii contemporani se confruntă adesea cu fenomenul dependenței de internet. La baza acesteia stă «evadarea din realitate» (escapism psihologic), cauzată de problemele interne nerezolvate ale omului și de nivelul ridicat de stres.

În condițiile critice actuale ale vieții noastre, această problemă a devenit și mai actuală. Când călătorești cu transportul public, vezi cum majoritatea covârșitoare a pasagerilor sunt literalmente «lipiți» de smartphone-urile lor, uneori chiar ratându-și stația din această cauză. Într-adevăr, în lumea noastră, internetul s-a transformat dintr-un slujitor într-un stăpân al sufletelor umane.

Dependența de internet ca boală duhovniceasă

Dependența de internet se dezvoltă rapid. Procesul de subjugare a personalității arată astfel:

• Evadarea de probleme: Persoana începe să folosească internetul ca principal mijloc de evitare a stresului și anxietății. Realitatea virtuală începe să domine conștiința.
• Formarea comportamentului adictiv: Apare dorința incontrolabilă de a intra pe internet, rătăcirea fără sens pe site-uri, pierderea simțului timpului. Omul începe să ignore obligațiile sale directe și nevoile de bază (somn, mâncare).
• Simptomul «abstinenței»: La încercarea de a se desprinde de rețea, apare disconfort fizic și psihic (anxietate, iritabilitate), ceea ce îl determină pe dependent să revină la viciul său.

Nu amintește această succesiune de etape de influența patimilor asupra omului, descrisă de sfinții părinți? Cred că amintește foarte mult. Internetul subjugă voința, lipsind persoana de posibilitatea de a-și gestiona viața liber și în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Omul pierde libertatea dată de Dumnezeu, ceea ce nu poate să nu fie un păcat, la fel ca orice altă patimă care ne îndepărtează de Dumnezeu.

În același timp, persoana poate să nu conștientizeze nocivitatea acestei dependențe. Publicând postări de lifestyle, postând selfie-uri filtrate pe rețelele sociale, încearcă să se prezinte ca un «supererou», deși viața sa reală este adesea monotonă și tristă.

În viața spirituală există și un fel de «Instagram», unde încercăm să ne prezentăm mai buni decât suntem în realitate.

Stăpânii acestei rețele sociale sunt patimile cunoscute de mult - mândria și vanitatea. Astăzi vom discuta cu egumenul mănăstirii Sinai, cuviosul Ioan Scărarul, despre aceste păcate, transpunând mental învățăturile sale pe pânza vieții noastre.

Vanitatea (părerea de sine) - începutul, mândria - sfârșitul

Bătrânul își începe cuvântul spunând că aceste două patimi merg mână în mână:

«Cine, învingând vanitatea, poate fi posedat de mândrie?» - întreabă el. «Între aceste patimi există aceeași diferență ca între un tânăr și un bărbat, între grâu și pâine, căci vanitatea este începutul, iar mândria - sfârșitul».

În același timp, sfântul observă o caracteristică importantă: vanitatea nu îl prinde doar pe omul lumesc, care se laudă cu realizările sale lumești, ci și pe omul duhovnicesc, virtuos.

«Duhul vanității se bucură când vede înmulțirea virtuților. Ușa pentru el este abundența lucrărilor», - este convins sfântul părinte.

Într-adevăr, foarte des ne adunăm faptele bune în «pușculița duhovnicească», interpretând greșit cuvintele apostolului că «credința fără fapte este moartă» (Iac. 2:26). Dorind să ne justificăm înaintea lui Dumnezeu prin fapte, nu ne deosebim prea mult de fariseii care puneau pe primul loc împlinirea literală a legii.

«Orice om care iubește să se arate este vanitos. Postul vanitosului rămâne fără răsplată, iar rugăciunea sa este stearpă, căci el face și una și alta pentru lauda oamenilor», - este convins cuviosul Ioan.

Smerenia și dragostea față de critici

Opusul vanității este smerenia. Dar chiar și această virtute o putem înțelege greșit. Ceea ce sfinții părinți numesc «smerenie», pentru oamenii care nu au un fundament duhovnicesc, se transformă și ea într-un motiv de vanitate.

Cuviosul Ioan dezvăluie o altă fațetă a smereniei, pe care o vede în perfecționarea dragostei față de criticii noștri. Da, pe lângă prieteni și dușmani, în viața noastră există și critici. Prietenii critică pentru ca noi să devenim mai buni, iar dușmanii - pentru a ne defăima. Totuși, sfântul părinte ne arată un exemplu corect de atitudine față de critică:

«Nu acela arată cmerenia, care se condamnă pe sine (căci cine nu ar suporta reproșul de la sine?), ci acela care, fiind mustrat de altul, nu își diminuează dragostea față de el».

Ioan Scărarul compară vanitatea și mândria cu omida și fluturele: așa cum omida capătă aripi și devine fluture, tot așa vanitatea naște mândria, iar mândria, la rândul său, - toate celelalte păcate.

«Unde s-a produs căderea, acolo mai întâi s-a așezat mândria», - avertizează avva.

Degradarea duhovnicească a bloggerului ortodox

Examinând dependența de internet în lumina învățăturilor egumenului din Sinai, înțelegi că patimile vanității și mândriei sunt adesea prezente și în noi - jurnaliștii și bloggerii ortodocși. Ne începem drumul profesional cu dorința sinceră de a împărtăși bucuria credinței, dar în timp, în suflet începe să crească «fiara» vanității.

Așa, sufletul predicatorului poate degrada treptat. El se preocupă mai mult de efectul exterior decât de lucrarea interioară: de numărul de abonați, de like-urile la fotografii sau de comentariile care îi laudă «înțelepciunea». Începe să se prezinte ca un credincios profund, discută public despre păcate pentru a părea mai drept decât alții.

Dar vanitatea îi fură roadele adevăratei vieți duhovnicești. Rugăciunea sa devine de fațadă.. Când apare o încercare în viața reală, o astfel de persoană se găsește nepregătită spiritual, pentru că întreaga sa credință a fost o prefăcătorie. În cele din urmă, se poate confrunta cu disperarea atunci când își dă seama că imaginea sa virtuală este departe de sufletul său real, devastat.

Pe scurt, dialogul de astăzi cu Sfântul Ioan, îndreaptă cugetul nostru la o cercetare de sine. Iar bătrânul oferă acest avertisment de rămas bun:

„În inimile celor mândri se nasc cuvinte hulitoare, iar în sufletele celor smeriți, vedenii cerești.”