Apostolii nu erau simpli pescari: lecția pescuirii minunate
De ce viitorii apostoli au lăsat pescuitul nemaivăzută și au urmat lui Hristos? Reflectăm asupra nepătimirii, libertății de atașamente și adevăratei bogății.
Viitorii apostoli erau pescari experimentați. Ei înțelegeau perfect că pesuitul lor neobișnuită nu era doar noroc sau coincidență. Era un eveniment supranatural, care încălca cursul obișnuit al lucrurilor. Dar nu mai puțin uimitor era faptul că, în loc să se bucure de pesuit și să se grăbească acasă cu pescuitul minunat ei au lăsat totul și au urmat pe Cel care a săvârșit această minune. Este echivalentul a câștiga o sumă uriașă la loterie și a renunța la bani pentru a căuta pe cel care a sugerat numerele câștigătoare.
Când spunem că apostolii erau simpli pescari, greșim. Ei nu erau atât de simpli cum pare.
Nu doar cu pește trăiau acești oameni. În sufletul lor trăia setea de ceva mult mai mare decât o simplă pescuire reușită. Apostolii, fiind încă pescari, au învățat să conducă corabia sufletului lor fără găuri. Găurile sunt atașamentele noastre. Ei nu s-au uitat înapoi la pescuitul bogat, nu s-au gândit la plasele scumpe, nu s-au sfătuit cu cei de acasă înainte de a pleca după Hristos. Să fim de acord, puțini sunt capabili de asta. Pentru aceasta este nevoie de încredere deplină și de predarea totală lui Dumnezeu.
Este nevoie de o înțelegere clară că la Dumnezeu totul este desăvârșit și El nu face greșeli.
Cel care și-a predat povara vieții lui Dumnezeu nu mai are de ce să se îngrijoreze sau să se neliniștească. Așa se poate comporta doar cel care posedă nepătimirea. Nicio schimbare și niciun context al vieții nu pot scoate un astfel de om din echilibrul său interior. Toate virtuțile sunt doar o frumoasă husă, în interiorul căreia se află un colier prețios de nepătimire și iubire.
Cum să dobândim nepătimirea?
Pentru a dobândi nepătimirea, avem nevoie de o judecată binecuvântată, care ne învață să separăm personalitatea noastră, sau duhul, de egoistul, sau „omul vechi”, care parazitează pe personalitatea noastră. Întrebați-vă: „Cine se mânie?”, „Cine se supără?”, „Cine cade în iritare?” La aceste întrebări, egoismul nostru se dezvăluie rapid în fața imperturbabilității duhului uman. De regulă, omul nostru vechi se ascunde în hainele gândurilor nestăpânite. Uneori îl simțim ca un sentiment apăsător în zona inimii fizice.
Când suntem înconjurați de ispite, trebuie să ne străduim să fim concentrați pe nepătimire și să fim tăcuți.
Acesta este cel mai bun mod de a învinge toate necazurile care vin. Egoismul este cel mai bine distrus prin nepătimire și rugăciune. La viața veșnică este chemat duhull nostru, iar egoismul vrea să se bucure în viața temporară. Spiritul poartă în sine cunoașterea directă fără cuvinte și gânduri. Dumnezeu vorbește omului prin har întotdeauna prin duhul său, ocolind cuvintele. Voia lui Dumnezeu vine ca o înțelegere directă, fără nicio judecată. Toate acestea se întâmplă în interiorul inimii noastre duhovnicești.
„Virtutea nu este o pară, nu o poți mânca imediat”, spunea cuviosul Ambrozie de la Optina. Omul nu devine nepătimitor imediat. Pentru început, trebuie să învățăm nepătimirea în lucruri mărunte. Să percepem calm acele evenimente nesemnificative care înainte ne scoteau din echilibru. Apoi să trecem la cele mai semnificative. Și dacă vom atinge nepătimirea înainte de moarte, fără a ne teme de boli și catastrofele vieții, vom deveni complet liberi de orice atașamente.
Renunță la cele pământești pentru a-L dobândi pe Dumnezeu
Până când omul nu a dobândit harul de sus, toate concepțiile sale despre Dumnezeu și credință vor fi doar un set de opinii proprii, chiar dacă este profesor de teologie. Se întâmplă ca educația din cărți să devină principala cauză a pierderii credinței. Liniștea vine la cel care a înțeles: totul în viața noastră este sfințit de înțelepciunea binevoitoare a Creatorului.
Nu trebuie să ne agităm, pentru că Dumnezeu a pregătit tot ce ne este necesar, încă înainte de apariția noastră pe lume.
Hristos ne-a salvat deja. Și dacă nu simțim asta, înseamnă că ne-am agățat de ceva pământesc. Înseamnă că ne ținem de ceva care ne privează de libertate. Tot ce trebuie să facem este să desfacem mâinile și să eliberăm ceea ce am prins atât de strâns. Adevărata libertate este atunci când mintea noastră nu se agață de nimic în această lume, iar inima aparține în întregime lui Hristos.
Pentru că în Dumnezeu este o asemenea adâncime a smereniei, încât nici îngerii nu o pot înțelege. În Dumnezeu este o asemenea abundență de har, încât nicio inimă nu poate rezista în fața Lui. Începe să stai înaintea lui Dumnezeu nu cu rugăciunea de dimineață, ci imediat ce te-ai trezit.
Fiecare dimineață este ca o creație a lumii.
Ziua începe din nou și intri în ea ca și cum ar fi pentru prima dată. Și lasă ca această zi să fie până seara ca toată viața ta. Iar somnul de noapte este asemănător cu o mică moarte, când sufletul părăsește această lume.
Mintea noastră păcătoasă ne arată vise în stare de veghe. Prin aceasta, ea înmulțește reprezentările noastre păcătoase și suspiciunile false. Completează ceea ce ni se pare că oamenii gândesc despre noi, își imaginează ceea ce nu există în realitate. Așa ne impune diavolul ideile sale, care apoi se transformă în războaie, revoluții sau în certuri și conflicte domestice. În capul nostru funcționează o întreagă fabrică de gânduri deșarte, care foarte repede corupe sufletul nostru.
Gândește-te la asta:
- Dacă Dumnezeu este iubire, de ce să nu-L iubești cu toată inima, care suferă atât de mult fără iubire?
- Dacă Dumnezeu este bucurie, de ce să nu te bucuri cu tot sufletul că El locuiește în interiorul duhului nostru?
- Dacă Dumnezeu este fericire, de ce să nu devii fericit chiar în acest moment, înțelegând că Dumnezeu este cauza a tot ce este mai bun în viața ta, adică mântuirea?
