Pilda despre talanți: principiul de funcționare al Băncii Centrale a Împărăției Cerurilor
Viața pământească nu este dată pentru autocomplacere, ci pentru acumularea de capital în banca incombustibilă a veșniciei. Reflecții asupra dreptății judecății lui Dumnezeu.
Pilda despre talanți nu este doar o poveste despre faptul că viața pământească nu ne este dată pentru a fi mulțumiți «cu noi înșine, cu prânzul nostru și cu soția noastră». Ea ne este dată pentru a aduna capital în banca centrală incombustibilă a Împărăției Cerurilor, cu dobânzi veșnice. Iar pilda este o întrebare de autoevaluare: «Care este capitalul meu? Ce am înmulțit? Ce dividende am primit?»
Principiul egalității în lumea duhovnicească
Nu știu exact după ce principiu această bancă va calcula dobânzile. Dar mi se pare că aici ar trebui să funcționeze principiul egalității. În viața pământească, pentru bancă nu contează posibilitățile inițiale ale unei persoane de a acumula bani. Dar putem presupune că și în lumea duhovnicească funcționează aceeași lege?
Poruncile sunt date pentru toți la fel, dar nu toți au aceleași posibilități de a le îndeplini.
Cineva a primit moștenire de la naștere un suflet care cade ușor în furie și mânie, iar altcineva s-a născut cu un caracter calm și liniștit. Cineva are o mare înclinație spre contemplație și rugăciune, iar altcineva - spre o viață activă și dinamică. Este de la sine înțeles că fiecare dintre acești oameni poate atinge succese semnificativ mai mari în înmulțirea acelor talanți pe care i-a fost ușor să îi înmulțească inițial. Cred că greutatea și valoarea unui talant de iubire va fi egală cu zece talanți ai aceleiași virtuți la o persoană mai înclinată spre iritare decât la cineva care a fost capabil de iertare și compasiune încă din copilărie.
Unele istorisiri care ne-au parvenit din literatura vieții sfinților spun că așa va fi. Egumenul unei mănăstiri află cu uimire că la Dumnezeu cel mai mare ascet din obștea sa este considerat un călugăr pe care starețul îl considera unul dintre cei mai răi. Și toate acestea pentru că pentru el a fost nevoie de mult mai mult efort pentru a-și stăpâni mânia decât pentru alți călugări.
Bătrânul Paisie vorbește figurativ despre același lucru: «Cineva va face o sută de fapte bune și va merge în iad, iar altcineva va comite o crimă și va fi în rai. Pentru că primul ar fi putut face mult mai mult, dar nu a vrut, iar al doilea ar fi putut ucide mult mai mult, dar a reușit să evite acest lucru».
Cui i s-a dat mult, de la acela se va cere mai mult, iar cui i s-a dat puțin, de la acela se va cere puțin.
Pe de o parte, înțelegerea acestui lucru ar trebui să fie pentru noi o mângâiere, pe de altă parte - să ne disciplineze, deoarece pentru fiecare în banca cerească este deschis un cont. Și acesta trebuie să fie umplut exact cu suma, nu mai mică, pentru care acest cont a fost deschis.
Mulți dintre sfinți sunt genii în duhovnicie, și trebuie să înțelegem acest lucru. Dar de la noi Dumnezeu nu va cere genialitate. El va cere ceea ce am fost capabili. El poate și sufletul unui simplu mirean să-l onoreze cu aceeași cinste ca și sufletul unui mare ascet. Mama lui Efrem Katunakski a primit schima cu numele Maria cu doar două zile înainte de moarte. În viață, ea s-a distins printr-o adâncime extraordinară a smereniei și blândeții. Când a murit, salonul de spital în care se afla Maria s-a umplut de o mireasmă plăcută. Medicii au crezut că cineva dintre călugări a adus mir în spital și i-a uns trupul. Dar apoi s-a dovedit că nimeni nu a intrat în salon. Chiar și hainele acestei femei emanau un miros subtil și plăcut.
Bătrânul Efrem a fost onorat cu o viziune despre soarta postumă a mamei sale: «Am văzut - merge mama mea la Hristos! «Bine ai venit, Maria, bine ai venit!» - îi spune Mântuitorul și o binecuvântează... O simplă femeie de la țară, analfabetă, și ce a realizat! Când mă rugam pentru ea, primeam, nu dădeam, mă umpleam de bucurie. Noi aici muncim ani de zile pentru a atinge o astfel de stare...»
Lupta cu anti-talanții și drumul către adevăratul «eu»
Împreună cu talanții, adică abilitățile pe care trebuie să le înmulțim, în noi sunt înnăscute și anti-talanții, adică acele predispoziții pe care va trebui să le eradicăm.
Și lupta cu aceste defecte înnăscute necesită nu mai puțin, ba chiar mult mai mult efort decât înmulțirea talanților.
Cineva s-a născut cu o înclinație spre depresie și poartă aceasta ca pe o cruce grea. Iar diavolul îi șoptește la ureche: ești mereu în tristețe și nu ai nicio speranță de mântuire. Trebuie să înțelegem și aceste capcane subtile ale dușmanului neamului omenesc. Cineva are o înclinație spre lăcomie, iar altcineva - spre desfrâu. Unii au mari dificultăți în a comunica cu oamenii, iar alții nu știu cum să învețe să-și țină limba în frâu.
Înțelegerea acestui lucru ar trebui să ne conducă la o concluzie evidentă: nu trebuie să judecăm pe nimeni. Suntem cu toții diferiți, avem înclinații diferite, educație, particularități psihice.
Judecata adevărată despre fiecare om îl are doar Dumnezeu. Iar toate evaluările noastre despre oameni sunt părtinitoare și neobiective.
Cu atât mai puțin avem o idee despre adevăratele cauze ale anumitor fenomene sociale. Învinuim pe oricine pentru nenorocirile noastre, dar nu pe noi înșine. Dar de fapt lanțul alegerilor morale ale fiecăruia dintre noi se unește într-un singur flux al unui râu plin de apă, care apoi determină soarta întregilor țări și popoare. Partea și soarta noastră în toate acestea este mică, dar totuși și noi contribuim la soarta generală a țării și a lumii în ansamblu. Mai mult, Dumnezeu promite chiar și pentru o mică contribuție a unui număr mic de drepți să schimbe mânia în milă și să nu ne trateze cu terapie de șoc. Dar dacă soarta noastră este atât de tragică, înseamnă că există și vina noastră, care necesită pocăință.
Una dintre cele mai importante legi duhovnicești spune: judecățile noastre despre alții sunt, de fapt, o reflecție a propriei noastre minți.
Gândurile pe care le avem despre alții ne aparțin nouă înșine. Pentru a înțelege oamenii, viața și Cuvântul lui Dumnezeu, nu este nevoie de gândire logică, ci de simplitatea inimii. Pare că este cel mai simplu lucru să renunți la evaluări și judecăți, dar de fapt este o sarcină dificilă. În Evanghelia după Matei se spune: «Nu judecați, ca să nu fiți judecați...» (Mt. 7:1-2).Dacă încetăm să mai judecăm, Dumnezeu nu ne va mai judeca.
Aici întâlnim o descoperire neașteptată: mintea noastră are o viață proprie. Gândurile apar fără participarea noastră conștientă și, mai mult, încearcă să ne dicteze voința lor. Confundăm acest flux haotic de gânduri cu „eul” nostru. Acest dialog intern neîncetat este egoismul nostru, care este ca o tumoare malignă care consumă sufletul. Îl hrănim ani de zile, răsfățându-l, chiar dacă îi recunoaștem puterea distructivă. Și, la un moment dat, ne dăm seama că nu mai avem niciun control asupra lui. Sufletul începe să tindă către Hristos, care a spus: „Nu te teme, crede numai” (Marcu 5:36). Când înțelegem de ce anume trebuie să fim mântuiți, Iisus Hristos devine Mântuitorul nostru personal. Până atunci, cuvântul „Mântuitor” este doar un concept abstract.
Mântuirea este harul acordat pentru smerenie și pocăință. Acest har ne dă puterea de a privi în adâncurile ființei noastre.
Există un observator în noi care ne urmărește mintea și gândurile ei, dar nu participă la acest haos. Acesta este duhul nostru, adevărata noastră esență, existentă dincolo de timp și spațiu. Acest duh este personalitatea noastră eternă, care stă înaintea lui Dumnezeu.
Descoperim că egoismul nostru arogant are un punct slab: nu poate rămâne mult timp în noi. Egoul nostru caută constant stimuli externi: știri, temeri, vanitate, insulte, judecăți. Nu poate trăi fără experiențe sau divertisment. Cel mai mult, egoul se teme de liniștea tăcută și, mai ales, de apropierea de inima duhovnicească, unde locuiește duhul.
Singura modalitate eficientă de a stăvili egoismul este practica rugăciunii.
Nu cea care se reduce la recitarea mecanică a cuvintelor, ci cea care ne smerește și coboară mintea la inimă, întemnițând-o acolo, ca într-o închisoare. Prin rugăciune constantă, mintea devine liniștită, iar pacea și liniștea domnesc în inimă. Aceasta este Împărăția lui Dumnezeu, care, așa cum a spus Hristos, este în noi.
Adevărata iubire nu este un sentiment egoist, ci o dorință de mântuire pentru toți, compasiune pentru toate ființele vii și unire cu Hristos. Adevărata fericire nu constă în plăceri trecătoare, ci în libertatea în harul Duhului Sfânt. Orice altceva este doar o contrafacere a egoismului nostru. În mod tradițional, considerăm anumite acțiuni, cuvinte sau gânduri drept păcate. Oamenii mărturisesc aceleași păcate ani de zile, dar sufletele lor rămân neschimbate. Credința devine rutină, iar închinarea un obicei. Împărțim lumea în sfinți și păcătoși, creând o prăpastie de netrecut între noi și cei despre care credem că au atins sfințenia.
Cine este cel mai mare dușman al nostru? Nu este diavolul sau o forță externă. Este omul cel vechi care locuiește în noi.
El insuflă gânduri păcătoase în noi și ne împinge la acțiuni pripite. Cu el trebuie să ducem război duhovnicesc, nu cu manifestările exterioare ale activității sale.
Cine sunt eu cu adevărat? Dacă îi punem duhului nostru această întrebare, ne va răspunde cu o tăcere misterioasă. Această tăcere este înțelepciunea lui Hristos, Dumnezeu Însuși, care locuiește în adâncul inimilor noastre. Această tăcere este răspunsul care ne dă viață veșnică.
