Jertfa lui Hristos: de ce mântuirea nu este doar un dar, ci și o alegere?
Pe 9 septembrie, în multe țări ale lumii se sărbătorește Ziua iertării sau Ziua reconcilierii. Să vorbim despre mila lui Dumnezeu și despre problemele paradoxale în înțelegerea acestei milostiviri.
Problema este că aproape orice religie vorbește despre responsabilitate și pedeapsă pentru păcat. Fiecare învață că «pentru toate va trebui să răspunzi». Există un concept de experiență religioasă umană universală, care, în moduri diferite, prin imagini diferite, vorbește despre același lucru. Esența sa este simplă: în fiecare om există o lege interioară care separă clar răul de bine, minciuna de adevăr, mila de cruzime și așa mai departe.
Fiecare om trebuie să trăiască fără a încălca cerințele morale ale acestei legi. După trecerea omului din viața pământească într-o altă lume, îl așteaptă judecata și răsplata pentru tot ce s-a întâmplat în această viață. Ceea ce așteaptă omul după moarte are diferite interpretări. Dar esența tuturor religiilor este aceeași – trebuie să trăim ascultând vocea conștiinței și acele prescripții religioase care sunt în acord cu această conștiință.
Unicitatea învățăturii creștine despre mântuire
Creștinismul se deosebește de alte religii mondiale și de majoritatea religiilor naționale. El spune că nicio virtute umană nu poate salva omul de la pieire. Nu avem o astfel de forță morală care să-i ofere omului posibilitatea de a urca la cer.
Doctrina centrală a creștinismului este credința că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a adus pe Sine ca Jertfă de ispășire pentru păcatele întregii omeniri.
Moartea Sa pe Cruce este privită ca un răscumpărare, care a eliberat oamenii de puterea păcatului și a morții, deschizând calea către viața veșnică. Această jertfă este considerată unică și suficientă pentru ispășirea tuturor oamenilor. Suntem răscumpărați de sub puterea păcatului și a stricăciunii cu prețul pe care l-a plătit Însuși Dumnezeu.
Cu toate acestea, în tradiția ortodoxă suntem adesea cufundați într-un fel de întuneric al disperării fără speranță, pe care este greu să-l numim pocăință. Această disperare s-a înrădăcinat atât de adânc în noi, încât o considerăm tradiția noastră, percepția noastră corectă asupra lumii, numim aceasta «pocăință» și o păstrăm ca pe ochii din cap, temându-ne să lăsăm măcar o rază de bucurie să pătrundă în sufletul nostru. Totuși, lăsăm o rază să pătrundă, dar nu mai mult de o săptămână pascală. Doar șapte zile pe an avem pentru ca submarinul sufletului nostru să se ridice la Lumină și Soarele Dreptății, iar apoi ne scufundăm din nou în adâncurile întunecate ale nopții, numind aceasta «pocăință».
Vămile văzduhului: contrazic Tradiția, Scriptura?
Și pentru aceasta ortodocșii au motive întemeiate. Pe de o parte, Cuvântul lui Dumnezeu vorbește despre Jertfa lui Hristos ca despre o garanție a mântuirii noastre. «Oricine va chema numele Domnului se va mântui» (Rom. 10:13). «Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.
Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac» (Ioan 11:25-26) și așa mai departe.
Dar, pe de altă parte, vedem că în parabolele Sale, Hristos urmează aceeași linie de responsabilitate a omului pentru viață, ca și alte religii. Este imaginea regelui care a venit să ceară socoteală de la supușii săi, imaginea angajatorului care cere socoteală de la lucrătorii săi, imaginea judecătorului care cercetează faptele și acțiunile noastre. Trebuie să înmulțim talanții, să aducem roade și așa mai departe. Singura excepție este parabola fiului risipitor, dar și aici fiul trebuie să facă anumite acțiuni pentru a reuși să se întoarcă în Casa Tatălui, și nu să rămână «în țara îndepărtată» pentru totdeauna.
Dacă Hristos spune că cel ce crede în El nu vine la judecată, ci trece de la moarte la viață, atunci Tradiția contrazice această revelație prin învățătura despre judecăți.
Vorbește despre contrariul: sufletul merge la judecată. Ar fi putut fi criticată descrierea judecăților, care sunt prezentate în viața lui Sfântului Vasile cel Nou, dacă despre aceasta nu ar fi scris sfinți precum Ioan Gură de Aur, Macarie cel Mare, Chiril al Alexandriei și alții. Toți aceștia menționează încercările post-mortem ale sufletului, deși nu folosesc termenul «judecăți». Lucrările lor vorbesc despre faptul că sufletul, după despărțirea de trup, trece prin anumite «principate aeriene» sau «forțe aeriene ale răutății», care încearcă să-l oprească și să-l atragă în iad.
Deci, se pare că ne întoarcem din nou la schema experienței religioase umane universale, care vorbește despre nevoinșa duhovnicească și răsplată.
Buddhismul învață despre necesitatea schimbării conștiinței, islamul – despre necesitatea respectării legii. Morala creștină – despre viața conform poruncilor lui Hristos.
Și da, «Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos??» (1 Petru 4:18).
Cum să primim Jertfa lui Hristos?
Dar totuși, ce să facem cu Jertfa lui Hristos? Însuși Dumnezeu a devenit om pentru a ne salva. Și dacă Dumnezeu vrea ceva, iar El a spus clar: «Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu» (Ezechiel 33:11), atunci cine Îl poate împiedica? Oare nu s-a realizat afacerea? Oare nu este suficient Sângele Fiului lui Dumnezeu pentru a spăla toate păcatele noastre?
Dacă ne întoarcem la cărturari, care, după cum cred ei, știu răspunsurile la toate întrebările, vom auzi următoarele:
Jertfa lui Hristos a fost cuprinzătoare și mai mult decât suficientă pentru ispășirea întregii omeniri. Dar nu poate fi asimilată automat, fără consimțământul și voința omului însuși.
De aceea, răspunsul la Jertfa lui Hristos este viața noastră virtuoasă conform poruncilor Sale. Această viață în sine nu este mântuitoare pentru noi, oricât de sfinți am fi. Suntem mântuiți exclusiv prin Jertfa lui Hristos, dar evlavia – este manifestarea practică a credinței și iubirii noastre față de Dumnezeu.
Adică, dreptatea personală este o condiție necesară care face ca Jertfa lui Hristos să fie nu doar validă, ci și eficientă în raport cu fiecare suflet în parte care L-a acceptat pe Hristos ca Mântuitor Personal.
Toate acestea sunt clare. Dar care ar trebui să fie măsura noastră? La urma urmei, fiecare persoană are un potențial diferit și capacități diferite. Poruncile lui Dumnezeu sunt aceleași pentru toată lumea, dar oamenii sunt diferiți. Ca exemple clasice, ni se dau viețile sfinților, citind cărora majoritatea dintre noi suntem pur și simplu obligați să cădem în deznădejde, realizând că această măsură este de neatins pentru noi.
Dacă considerăm viețile martirilor, sfinților și marilor oameni drepți ca singurul standard, după ce îl atingem, vom găsi mântuirea, atunci este dificil să-L numim pe Hristos Mântuitorul. Pentru că dintre milioanele de oameni care se consideră credincioși și încearcă să trăiască conform poruncilor cât mai bine pot și pot, abia câteva zeci vor fi mântuiți.
Dumnezeu este Tată, nu Judecător
Nu vă îndemn să-i imităm pe protestanți, care, cu încrederea lor în mântuirea care a avut deja loc, radiază un optimism fericit. Există ceva artificial și ireal în toate acestea. Dar nici „văieturile” ortodoxe depresive despre faptul că „sfârșitul se apropie și veți fi tulburați” nu ne oferă prea multă nădejde.
Unde putem găsi acel echilibru potrivit care să nu permită sufletului să cadă în abisul deznădejdii întunecate despre incapacitatea sa de a trăi așa cum și-ar dori, pe de o parte, și autoamăgirea despre locul său în Împărăția lui Dumnezeu, pe de altă parte?
Nu există un răspuns clar la această întrebare. Viața duhovnicească este o artă în care nu-ți poți permite să te relaxezi și să cazi în neglijență cu privire la mântuirea ta, dar nici nu poți dispera că totul în viața duhovnicească nu merge așa cum ți-ai dori.
În cele din urmă, sensul tuturor eforturilor noastre este că, recunoscându-ne slăbiciunea, ajungem nu la mândrie și la o părere înaltă despre noi înșine, ci la smerenia mântuitoare și la înțelegerea faptului că „fără Dumnezeu nu putem ajunge la prag”.
Trebuie să încercăm să vedem în Dumnezeu, în primul rând, un Tată iubitor, și nu doar un Judecător și Răsplătitor;
Un Tată Care Își iubește copiii cu iubire necondiționată, dar pe care Îl mulțumește atunci când ne străduim să-I arătăm iubirea noastră prin viața noastră pioasă și pe care Îl întristează atunci când trăim ca egoiști, gândindu-ne doar la propriul nostru beneficiu. Da, desigur, există aici o urmă de antropomorfism, dar nu le-a folosit Hristos pentru a ne explica mai bine esența lui Dumnezeu?
Nu a pus El cuvântul „Tată” ca prim cuvânt în adresarea lui Dumnezeu? Nu a spus Mântuitorul: „Mă duc la Tatăl Meu și la Tatăl vostru...”? Dacă da, atunci este posibil să reducem un Tată iubitor doar la imaginea unui judecător și procuror? Nu ar fi aceasta o distorsiune profundă a Imaginii pe care Hristos ne-o transmite?
Cred că nu ar fi păcat să privim uneori lumea prin ochii lui Dumnezeu, să privim așa cum un Tată iubitor s-ar uita la copiii Săi.
Poate că atunci vom înțelege mai bine cum să trăim și la ce să tindem. La urma urmei, pentru Tată, principalul lucru nu este rezultatul, ci dorința; Pentru El, nu rezultatul eforturilor omenești este valoros, ci zelul în sine pe care l-am depus pentru a obține mântuirea. Rezultatul final nu depinde de noi, ci de El și de noi - doar dorința și munca, combinate cu smerenia și pocăința. Atunci nu va mai fi nevoie să ne facem griji pentru faptul că suntem atât de diferiți de studenții excelenți, care făceau totul mult mai bine.
Să sperăm că nu suntem mai puțin iubiți de Dumnezeu pentru faptul că, în pofida a tot, nu am disperat, nu am cedat deznădejdii, ci am continuat să-I fim credincioși. Și acesta va fi cel mai bun remediu atât pentru neglijență, cât și pentru deznădejde. Întrebarea despre mântuire nu este despre atingerea unui anumit nivel, ci despre a merge întotdeauna în direcția corectă. Acesta va fi răspunsul la multe dintre întrebările noastre privind mântuirea personală.
