Jertfa lui Hristos: de ce mântuirea nu este doar un dar, ci și o alegere?
Pe 9 septembrie, în multe țări ale lumii se sărbătorește Ziua iertării sau Ziua reconcilierii. Să vorbim despre mila lui Dumnezeu și despre problemele paradoxale în înțelegerea acestei milostiviri.
Problema este că aproape orice religie vorbește despre responsabilitate și pedeapsă pentru păcat. Fiecare învață că «pentru toate va trebui să răspunzi». Există un concept de experiență religioasă umană universală, care, în moduri diferite, prin imagini diferite, vorbește despre același lucru. Esența sa este simplă: în fiecare om există o lege interioară care separă clar răul de bine, minciuna de adevăr, mila de cruzime și așa mai departe.
Fiecare om trebuie să trăiască fără a încălca cerințele morale ale acestei legi. După trecerea omului din viața pământească într-o altă lume, îl așteaptă judecata și răsplata pentru tot ce s-a întâmplat în această viață. Ceea ce așteaptă omul după moarte are diferite interpretări. Dar esența tuturor religiilor este aceeași – trebuie să trăim ascultând vocea conștiinței și acele prescripții religioase care sunt în acord cu această conștiință.
Unicitatea învățăturii creștine despre mântuire
Creștinismul se deosebește de alte religii mondiale și de majoritatea religiilor naționale. El spune că nicio virtute umană nu poate salva omul de la pieire. Nu avem o astfel de forță morală care să-i ofere omului posibilitatea de a urca la cer.
Doctrina centrală a creștinismului este credința că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a adus pe Sine ca Jertfă de ispășire pentru păcatele întregii omeniri.
Moartea Sa pe Cruce este privită ca un răscumpărare, care a eliberat oamenii de puterea păcatului și a morții, deschizând calea către viața veșnică. Această jertfă este considerată unică și suficientă pentru ispășirea tuturor oamenilor. Suntem răscumpărați de sub puterea păcatului și a stricăciunii cu prețul pe care l-a plătit Însuși Dumnezeu.
Cu toate acestea, în tradiția ortodoxă suntem adesea cufundați într-un fel de întuneric al disperării fără speranță, pe care este greu să-l numim pocăință. Această disperare s-a înrădăcinat atât de adânc în noi, încât o considerăm tradiția noastră, percepția noastră corectă asupra lumii, numim aceasta «pocăință» și o păstrăm ca pe ochii din cap, temându-ne să lăsăm măcar o rază de bucurie să pătrundă în sufletul nostru. Totuși, lăsăm o rază să pătrundă, dar nu mai mult de o săptămână pascală. Doar șapte zile pe an avem pentru ca submarinul sufletului nostru să se ridice la Lumină și Soarele Dreptății, iar apoi ne scufundăm din nou în adâncurile întunecate ale nopții, numind aceasta «pocăință».
Judecățile: contrazice Tradiția Scriptura?
Și pentru aceasta ortodocșii au motive întemeiate. Pe de o parte, Cuvântul lui Dumnezeu vorbește despre Jertfa lui Hristos ca despre o garanție a mântuirii noastre. «Oricine va chema numele Domnului va fi mântuit» (Rom. 10:13). «Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată» (Ioan 11:25-26) și așa mai departe.
Dar, pe de altă parte, vedem că în parabolele Sale, Hristos urmează aceeași linie de responsabilitate a omului pentru viață, ca și alte religii. Este imaginea regelui care a venit să ceară socoteală de la supușii săi, imaginea angajatorului care cere socoteală de la lucrătorii săi, imaginea judecătorului care cercetează faptele și acțiunile noastre. Trebuie să înmulțim talanții, să aducem roade și așa mai departe. Singura excepție este parabola fiului risipitor, dar și aici fiul trebuie să facă anumite acțiuni pentru a reuși să se întoarcă în Casa Tatălui, și nu să rămână «în țara îndepărtată» pentru totdeauna.
Dacă Hristos spune că cel ce crede în El nu vine la judecată, ci trece de la moarte la viață, atunci Tradiția contrazice această revelație prin învățătura despre judecăți.
Vorbește despre contrariul: sufletul merge la judecată. Ar fi putut fi criticată descrierea judecăților, care sunt prezentate în viața lui Vasile cel Nou, dacă despre aceasta nu ar fi scris sfinți precum Ioan Gură de Aur, Macarie cel Mare, Chiril al Alexandriei și alții. Toți aceștia menționează încercările post-mortem ale sufletului, deși nu folosesc termenul «judecăți». Lucrările lor vorbesc despre faptul că sufletul, după despărțirea de trup, trece prin anumite «principate aeriene» sau «forțe aeriene ale răutății», care încearcă să-l oprească și să-l atragă în iad.
Deci, se pare că ne întoarcem din nou la schema experienței religioase umane universale, care vorbește despre munca spirituală și răsplată.
Buddhismul învață despre necesitatea schimbării conștiinței, islamul – despre necesitatea respectării legii. Morala creștină – despre viața conform poruncilor lui Hristos.
Și da, «dacă dreptul abia se mântuiește, atunci unde va apărea cel nelegiuit și păcătos?» (1 Petru 4:18).
Cum să asimilăm Jertfa lui Hristos?
Dar totuși, ce să facem cu Jertfa lui Hristos? Însuși Dumnezeu a devenit om pentru a ne salva. Și dacă Dumnezeu vrea ceva, iar El a spus clar: «nu vreau moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu» (Ezechiel 33:11), atunci cine Îl poate împiedica? Oare nu s-a realizat afacerea? Oare nu este suficient Sângele Fiului lui Dumnezeu pentru a spăla toate păcatele noastre?
Dacă ne întoarcem la cărturari, care, după cum cred ei, știu răspunsurile la toate întrebările, vom auzi următoarele:
Jertfa lui Hristos a fost cuprinzătoare și mai mult decât suficientă pentru ispășirea întregii omeniri. Dar nu poate fi asimilată automat, fără consimțământul și voința omului însuși.
De aceea, răspunsul la Jertfa lui Hristos este viața noastră virtuoasă conform poruncilor Sale. Această viață în sine nu este mântuitoare pentru noi, oricât de sfinți am fi. Suntem mântuiți exclusiv prin Jertfa lui Hristos, dar evlavia – este manifestarea practică a credinței și iubirii noastre față de Dumnezeu.
Adică dreptatea personală – este o condiție necesară care face Jertfa lui Hristos nu doar valabilă,
